La 146 km de război. Teatru la Piatra Neamț

● Festivalul de Teatru Piatra Neamț, ediția a 33-a, 5-18 septembrie.

Ediția a 33-a a Festivalului de Teatru de la Piatra Neamț (5-18 septembrie), organizat de Teatrul Tineretului, a fost centrată pe distanța fizică dintre România și Ucraina, dintre două realități diferite și pe modul în care acestea interferează și influențează viața, arta, politica. Tema „146 km” – distanța dintre Piatra Neamț și Vama Siret – vizează lucruri care ne despart, dar ne și unesc pe noi, cei din această parte a Europei care a devenit atît de vulnerabilă. Prin urmare, echipa curatorială – Gianina Cărbunariu, Raluca Naclad, Daniel Chirilă – a invitat artiști din Moldova, Letonia, Estonia, Ucraina (dar și Franța). Nu doar la nivel internațional festivalul a fost ancorat în prezent, ci și selecția națională și evenimentele adiacente au cartografiat peisajul cultural actual. Printre spectacole, filme documentare, prezentări de carte și expoziții, a fost și instalația vizuală politică a lui Benedek Levente în care o imagine în mărime naturală a lui Viktor Orbán, într-o cămașă verde și părînd că sparge semințe, putea fi folosită ca țintă pentru spectatori, care aveau și ei la dispoziție semințe pentru a întoarce gestul în oglindă – un statement personal, asumat ireverențios, antiautoritarism. În cele cîteva zile petrecute la festival, am avut senzația că realitatea e la fel de spectaculoasă ca teatrul (tocmai se întîmpla contraofensiva ucraineană în regiunea Harkiv) și că teatrul dezbate lucruri la fel de serios ca în lumea reală. Creat de Gianina Cărbunariu anul trecut, Va urma. Pe planeta Oglindă conjugă trei teme, criza climatică, cea a culturii în pandemie și cea a politicii globale, cu devierile autocratice ale unor șefi de state care au zdruncinat ordinea mondială. Interesant că spectacolul este un science-fiction performativ, un fantasy spectaculos și caustic care se desfășoară pe fațada teatrului – o excelentă idee pentru a respecta restricțiile sanitare pe care Cărbunariu a folosit-o parțial și la spectacolul precedent, Va urma. Ghid performativ pentru spectator (2020), și care a fost împrumutată și pentru Oau, un spectacol-concert pentru copii creat de trupa Fără Zahăr. Revenind la SF-ul teatral, povestea unor extratereștri care vor să colonizeze Pămîntul și aduc o organizare politică democratică pînă cînd un președinte se autoproclamă în funcție pe viață (vezi Putin), juxtapusă cu un fir narativ despre inconștiența oamenilor de a distruge mediul și în conjuncție cu altul, despre considerarea artiștilor drept „neesențiali” în perioada pandemiei, tot acest construct dramaturgic se transpune printr-un video mapping spectaculos, baroc, într-o formă de spectacol „popular” – publicul stă în stradă, sunetul vine prin căști, dar poate fi parțial accesibil și pentru cei care se nimeresc întîmplător acolo și care se bucură oricum de explozia de culoare, personaje și imagini. Teatrul iese în stradă cu tot arsenalul său de imaginație și cu toată forța lui de a chestiona lumea. Cred că aceasta a fost cea mai îndrăzneață propunere teatrală pandemică de la noi. Tot pe fațada teatrului, cea laterală, spectacolul cuplului Bobo Burlăcianu – Bobi Dumitraș (Fără Zahăr), Oau, pe un text de Antoaneta Zaharia, este un concert despre sensul și rolul artei, despre democratizarea acesteia și accesul liber la cultură, despre ieșirea culturii din sfera elitelor. Babel 11:4 sau Totul a început, creat de Daniel Chirilă (ca lucrare de dizertație, ceea ce are o oarecare importanță în receptarea lui), este producție performativă în care mecanismul scenic ar trebui mai degrabă destinat unui public de performance – aflat la același nivel cu scena, aproape de performeri – decît unuia de teatru, plasat clasic într-o sală de spectacol. Început cu un lung moment de improvizație, spectacolul se concentrează pe o sală de așteptarea la o maternitate unde se întîlnesc mai multe familii. Conexiunile dintre ele și relațiile dintre personaje sînt confuze, la fel ca și linia dintre realitate și imaginar (retrageri în sfera eului intim) și încercarea de a le desțeleni consumă mai toată energia publicului. Se pierde astfel din vedere că tocmai această confuzie între realități diferite și adevăruri personale este miza spectacolului. Spus altfel, există o diferență prea mare între mecanismul narativ și dramatic și anvergura filozofică a temei, ce este adevărul (aici e important că spectacolul are o miză academică). Însă limbajul performativ imaginat de Chirilă, combinat cu textul propriu și cu scenografia Sabinei Veșteman (cadre asimetrice care devin ferestre către diferite lumi), reprezintă o formulă interesant de explorat, încă nouă pentru artist. Dincolo de asta, trupa nemțeană, una dintre cele mai bune la această oră din țară, are calitatea de a fi extrem de ludică și vivace. 

Pe ucraineni poți să îi ajuți în primul rînd ascultîndu-i, spunea un psiholog. Și asta se produce în Să le spunem pe nume, un colaj de texte scrise de dramaturgi ucraineni după izbucnirea războiului, regizat de Luminița Țîcu la Teatrul „Alexei Mateevici” din Chișinău. Tonul, stilul și forța textelor sînt diferite, dar din toate răzbat suferință, furie și disperare în fața cărora, ca public, nu poți decît să taci. Într-un alt performance, Decolonizing myself / Decolonizarea mea, artistul ucrainean Artur Sumarokov, care a trăit primii cinci de viață la Moscova și a vorbit pînă la invazia Ucrainei numai limba rusă, pornește un proces radical de autodecolonizare/decomunizare, derusificare. Gîndit pentru un spațiu în aer liber, unde artistul urma să se întindă într-o groapă, dar prezentat într-o sală din cauza ploii, unde groapa devine sicriu, acoperit cu steagul Rusiei și înconjurat de cărți din marea literatură rusă dispuse în forma literei Z, performance-ul începe cu o întrebare: „Știți cum e să trăiești sub ocupație?“. Rezident în Herson, artistul a trăit 45 zile sub ocupația rusă, timp în care elemente esențiale din identitatea, cultura și limba sa au devenit arme și instrumente de tortură. Artistul se dezice acum de ele într-un proces dificil și delicat de reconstrucție identitară. Poate că gestul său pare radical, dar asta doar dacă uităm întrebarea de la începutul performance-ului.  

Ce regăsesc la fiecare ediție a Festivalului de Teatru de la Piatra Neamț este un efort de adecvare la problematicile momentului, la crizele lumii și la ideile ce se dezbat, un efort care face festivalul viu, vibrant, departe de formatul obosit de „vitrină” teatrală. 

Oana Stoica este critic de teatru.