Kicsi Afrimicsi

● Castingul dracului; scenariul şi regia: Radu Afrim; Cu: Berekméri Katalin, B. Fülöp Erzsébet, Bokor Barna, Csíki Hajnal, Galló Ernö, Gecse Ramóna, László Csaba, Meszesi Oszkár, Moldován Orsolya, Nagy Dorottya, Ördög Miklós Levente, Ruszuly Ervin, Lörincz Ágnes, Somody Hajnal, Szabadi Nóra, Gergely Botond, Nagy László. Coregrafia: Andrea Gavriliu. Muzica: Vlaicu Golcea. Decor: Bartha József. Costume: Cristina Milea. Teatrul Naţional Tîrgu Mureş, Compania „Tompa Miklós“. 

Lipsea peştele. Nu e obligatoriu, dar în spectacolele lui Afrim zburdă cîte un peşte, prin aer sau apă, însoţind bufniţele în păduri întunecate sau căzînd din cer în deşertul australian. În spectacolul ăsta era deja multă culoare şi suficient absurd cît să nu mai încapă un peşte.

Radu Afrim este recunoscut pentru spectacolele cu personaje vulnerabile, care rătăcesc într-un oniric suprarealist, atins cîteodată de o tuşă grotescă. Castingul dracului rupe şirul acestor fragilităţi visătoare şi marchează o revenire (temporară, probabil) a regizorului la stilul de la începuturile carierei sale, poate cel mai aproape de identitatea sa artistică. Afrim s-a întors în Kinky ZoOne (spectacol făcut cu ani în urmă la Teatrul Luni de la Green Hours şi continuat la Teatrul „Andrei Mureşanu“ din Sfîntu Gheorghe, cu David’s Boutique).

Producţia companiei maghiare a Naţionalului mureşean a pornit de la ideea unui spectacol nonverbal şi s-a finalizat ca unul cu text, creaţie colectivă, la care au participat regizorul şi actorii. Există o poveste cu straturi de comic, grotesc şi absurd, cu repere diverse, de la cinematografia mondială, la cultura secuiască. Afrim face o sinteză în istoria personală, reconstruieşte parţial lumea copilăriei petrecute în comunism, perioadă care avea farmecul său ilar (aici se face joncţiunea cu Alvis Hermanis, cel care regizase Sunetul tăcerii, un spectacol nonverbal despre perioada flower power în Letonia sovietică), populează amintirile cu personaje bizare, înşiră repere culturale, dar şi din universul unei comunităţi etnice în proximitatea căreia a trăit şi pe care o cunoaşte foarte bine. Cu o efervescenţă contaminantă, regizorul recreează sub forma unui basm comic o lume care conţine substanţa topită şi remodelată a personalităţii sale, un fel de memorie reinterpretată, performată, un univers interior dezvăluit cu ghiduşie. Afrim se refuză categorisirilor, nu alege un drum previzibil, nu acceptă să fie luat în posesie de spectator. Preferă să provoace, să copleşească prin schimbarea paradigmei, să detoneze logica, să şubrezească acel control care rigidizează percepţia, să întoarcă publicul la un nivel inocent al privirii, care îi permite să recepteze spectacolul fără a-l trece prin filtrele paralizante ale „cum trebuie să fie un spectacol“.

Castingul dracului are o poveste simplă: un afacerist local (a cărui zi de naştere coincidea cu cea a lui Ceauşescu, în copilărie nu era sărbătorit, astfel că înlocuieşte portretul dictatorului, care striveşte individualitatea, cu propria fotografie de pionier şi îşi recăpătă personalitatea) vrea să îi ofere fiului său, de ziua lui, un spectacol pentru care face o audiţie. Premiul atrage tot felul de candidaţi în a căror portretizare regizorul şi actorii se dezlănţuie. Se creează o galerie de personaje, rude cu Familia Addams, nu neapărat gotice, cît groteşti, absurde, nişte Beckett şi Ionescu rîzînd sănătos, din toată inima. Ce face Afrim (susţinut de coregrafa Andreea Gavriliu şi de muzicianul Vlaicu Golcea) este o formă intelectuală de teatru popular (denumire discutabilă, dar regizorul refuză puritatea estetică) în care personajele sînt construcţii complexe, kinky pe scheletul unor tipologii, la rîndul lor, surprinzătoare. Faunul (Ruszuly Ervin) dansează un fragment din După amiaza unui faun, dar demonstraţia sa de erotism este mai aproape de bara unui club de noapte decît de Nijinski. Cele Trei Curve Comuniste sînt de-a dreptul obscene sub viguroasa lor sobrietate sovietică. Fantoma (Nagy Dorottya) şi Nosfy (Meszesi Oszkár) sînt personaje de horror comic (Nosfy face trimitere la Nosferatu, dar şi la Dracula, doar sîntem în Transilvania). Starul porno masculin descinde din Gogomanul şi prostănacul, varianta feminină o imită (ingenios, muzical şi obscen) pe Sharon Stone în Basic instinct. Savuroase sînt personajele secuieşti care parazitează comic tipare (inclusiv de prejudecată) etnice. Secuianca (Gecse Ramóna) excelează într-o nouă tradiţie populară (din nou, Afrim obligă la impurităţi estetice), Feri Csibi se dovedeşte a fi un travestit (jocurile de-a incertitudinea de gen). Vocea maghiară este un personaj delicios, creat minimalist. Csíki Hajnal vorbeşte cu o tandreţe ţeapănă, indiferent de ceea ce comunică. La un prim nivel, ar fi vorba despre senzualitatea recunoscută a unguroaicelor. De fapt, sensul este altul: Vocea maghiară este o Irina Margareta Nistor a televiziunilor ungare, „cea care dublează filmele cu o voce afectată, mereu aceeaşi, este cunoscută de toată populaţia maghiară“ – precizarea regizorului). Asta arată că traducerea nu este suficientă, textul şi spectacolul sînt bogate în sensuri şi repere cunoscute doar publicului maghiar (e şi ăsta un merit al lui Afrim, de a face un spectacol eminamente maghiar, fără să cunoască limba). Există tuşe de suprarealism comic, precum Curierul (Bokor Barna), care intră înăuntru cu furtuna de afară. Sau Szidónia Galló (Berekméri Katalin, actriţă cu imens potenţial comic, dar şi dramatic), ţărancă neaoşă cultivatoare de avocado, sinteză dementă a cosmopolitismului rural. Şi membrii juriului, un coregraf sătean (ironizare tandră a dansului contemporan – László Csaba), o profesoară băgată în rahat pînă peste cap (critica învăţămîntului – B. Fülöp Erzsébet care seamănă cu Liza Minnelli la fizic şi energie) şi un Şobolan (pluşatul spectacolului, Galló Ernö, actor cameleonic, cu o mare expresivitate corporală), alter-ego al regizorului, ca şi copilul aniversat (Micul Ricsi, în maghiară Kicsi Ricsi – aluzie la filmul Richie Rich –, jucat excelent de copilul Gergely Botond). Există familia copilului, tatăl care dă numele spectacolului (Ördög Miklós Levente – personajele au numele reale ale actorilor, ördög înseamnă diavol), mama care se visează star (Moldován Orsolya) şi verişorul care dansează flamenco pe o melodie secuiască (Nagy László).

Cu un entuziasm molipsitor, trupa maghiară dezlănţuie un dezmăţ ludic în care jonglează cu dans, teatru, muzică în estetici diverse. Cine vrea să-i testeze potenţialul o poate face. Spectacolul este o joacă inteligentă care se bazează pe pofta de rîs a regizorului şi pe pofta de joc a actorilor.

Castingul dracului este un Afrim – Ubu. Dacă Alfred Jarry îşi exorciza astfel supărarea pe un profesor, Afrim a găsit o supapă pentru bucurie. Şi pentru demoni interiori pe care numai el îi ştie.

Oana Stoica este critic de teatru. 

Foto: Z. Rab, R. Afrim