Joaca de-a democraţia

7 august 2018   ARTE PERFORMATIVE

● HostelLand. Boardgame teatral, coproducție Teatru FiX (Iaşi) și Addarta. Regie: Alex Iurașcu. Text: Camelia Duda și Alex Iurașcu. Lighting design: Alexandru Amargheoalei. Cu: Alexandra Cantemir, Eduard Fiuciuc, Alexandru Dobynciuc, Limita de vîrstă: 16+. 

Una dintre preocupările teatrale istorice este modul în care poate fi implicat publicul în spectacol. Mai exact, cum poate fi scos spectatorul din pasivitate şi conectat cu propunerea performativă, ca un element egal cu celelalte (text, viziune regizorală, interpretare, scenografie etc.) în constructul spectacular. Este vorba de participarea publicului nu numai prin acţiuni concrete (adică să interacţio-neze direct cu actanţii sau să acţioneze în spaţiul de joc şi în interiorul convenţiei), ci şi de trezirea şi menţinerea atenţiei sale active (am văzut, nu de puţine ori, spectatori care, după ce au moţăit în timpul spectacolului, la final sar în picioare şi aplaudă frenetic – mă întreb ce au înţeles din ce se presupune că au văzut şi au apreciat atît de mult). Una dintre formulele de captare a publicului este structurarea spectacolului ca un joc în care spectatorul, într-un fel sau altul, devine participant şi totodată atent, fie şi numai prin faptul că îi este deranjată comoditatea (care favorizează detaşarea) prin poziţionarea sa atipică. Ideea a traversat şi peisajul teatral autohton. De exemplu, Ana Mărgineanu şi Peca Ştefan au dezvoltat o direcţie artistică în acest sens prin crearea mai multor spectacole-joc, de regulă în serie, cea mai recentă fiind trilogia Anilor dispăruţi (Anul dispărut 1989, Anul dispărut 1996 şi Anul dispărut 2007).

Şi Teatrul FiX abordează în HostelLand, regia Alexandru Iuraşcu, jocul ca spectacol / spectacolul ca joc, cu scopul de a „dezvolta un context prielnic dialogului“ (citat din prezentarea producţiei). Compania ieşeană nu este la primul demers de integrare a publicului în spectacol. În Dreaming România, regia Mihai Pintilei şi Radu Horghidan, un spectacol care radiografia viciile sistemice (în educaţie, sănătate, media), spectatorii erau conţinuţi în spaţiul de joc şi aveau „controlul“ parţial al scenariului. HostelLand merge mai departe cu implicarea publicului: spectatorii devin jucători. Structura spectacolului o reproduce pe cea a jocului: spectatorii-participanţi (cei care aleg să fie activi, dar pot alege să fie pasivi) primesc cărţi cu care pot juca, obţine puncte şi „bani“, accede la niveluri superioare ale jocului şi, în final, îl pot cîştiga. Parcursul jucătorilor implică sarcini, strategii de joc, diferite acţiuni, alegeri, alianţe şi se face într-un cadru organizat: publicul este inclus în spaţiu (pentru că el joacă), actorii/actanţii sînt mai degrabă moderatori, naraţiunea este sincopată, schematică, prezintă teme (nu poveşti) pe care spectatorii le pot dezbate. E aici o formă de teatru-forum, cu un scenariu-pretext pentru spectacolul în care actanţii reali sînt, de fapt, spectatorii. Astfel, textul are o ramă: o mică afacere, un hostel, se transformă într-o societate în epubretă atunci cînd hostel-ul se declară stat şi reproduce – economic, politic, social – guvernarea. Spectatorii sînt clienţi, dar, odată cu schimbarea paradigmei, ei devin cetăţeni şi trebuie să se exprime şi să decidă în legătură cu problemele cetăţii. Spectacolul creează astfel forumul pentru dezbateri, în care prezenţa şi participarea sînt cuantificate după anumite criterii, ale jocului. Faptul că jocul reprezintă convenţia spectacolului demonstrează că miza nu este scenariul celor cîtorva scene de la care porneşte dezbaterea, ci dezbaterea însăşi. Diverse teme actuale precum imigraţia economică, sărăcia, relaţia dintre cetăţeni şi autorităţi, dar şi natura economică a acestei relaţii, rolul social al statului, educaţia sexuală etc., sînt supuse judecăţii publicului în diferite stadii ale jocului şi în diferite formate.

Episodul referendumurilor – cele din spectacol, produse mai uşor decît cele reale, au avut diverse subiecte, „votate“ de public – poate fi revelator pentru mentalul contemporan local. Cel puţin la reprezentaţia de la Centrul de Teatru Educaţional Replika din Bucureşti, discuţiile au fost, în mare parte, aprinse, iar poziţiile contradictorii nu prea şi-au găsit medierea. Cu toată bunăvoinţa spectatorilor (cei de la Replika sînt obişnuiţi cu teme sociale, cu perspectivele asupra marginalilor sau a categoriilor defavorizate etc.), unele stereotipii vehiculate în spaţiul public şi-au găsit adepţi care nu au cedat argumentelor logice. O adolescentă spune clar şi tare că are nevoie de ore de educaţie sexuală la şcoală din cauză că „este confuză“ (în legătură cu acest subiect), ca răspuns la certitudinea unui adult cum că „ăştia micii ştiu tot (despre sex) de la 12 ani“. Aceeaşi adolescentă preia însă stereotipul blamării generalizate a vîrstnicilor, care „nu mai au nevoie de nimic la vîrsta lor“. În prima etapă, respinge stereotipul care priveşte generaţia ei, în a doua, îmbrăţişează fără probleme stigmatizarea standardizată a altei generaţii. Ea trece astfel cu uşurinţă dintr-o poziţie în alta, schimbă criteriile de analiză, fără să realizeze că face exact ceea ce contestă: judecă un grup după un tipar. Adolescenta are timp să-şi dezvolte gîndirea critică, nu ştiu însă dacă se va întîmpla la fel cu adulţii care reproduc acelaşi model de judecată. Este doar un exemplu (chestionabil) de gîndire pe care regizorul Alexandru Iuraşcu o provoacă să devină vizibilă. Întregul show al discuţiilor este fascinant, opiniile şi argumentele spectatorilor pot revela un tablou sugestiv privind reacţia publică la subiecte sensibile, modul în care se preiau ideile fără analiză critică, neştiinţa susţinerii unei opinii şi refuzul de accepta argumentele care demontează propriile „certitudini“, considerarea unor informaţii ca fiind reale, fără să fie verificate (cum se fabrică o mentalitate prin lansarea unor informaţii „credibile“). Toate acestea se găsesc în reacţiile publicului, nu în schema narativă a spectacolului, aşa că tabloul poate fi diferit de la o reprezentaţie la alta. Şi exact asta face din HostelLand un demers performativ inteligent. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Teatrul Fix

Mai multe