Joaca de-a Ada & Bobo povestită pentru cei care nu se joacă

26 septembrie 2012   ARTE PERFORMATIVE

● Insula (cu jucării) de Gellu Naum; Ada Milea & Bobo Burlăcianu

Duminică după-amiază, clubul de la Muzeul Ţăranului e plin de puştime, de la bebeluşi care dorm în cărucioare la copii de 7-8 ani. Cei mai mulţi sînt „grădinarii“ de 3-4 ani însoţiţi de părinţi. Fetele – majoritare – au cîrlionţi moţaţi cu grijă de mama şi „converşi“. Băieţii – puţini – stau stingheri pe margine, nu socializează nici măcar unul cu altul. Atîta femininate guralivă îi intimidează. Pe băncuţele din faţa scenei se înghesuie, cu scîncete şi reclamaţii, vreo zece fetiţe. La cele două capete, doi băieţei stau tăcuţi. Unul s-a aşezat cu spatele la scenă, urmărindu-şi cu interes vecinele. Ar vorbi cu ele, dar nici una nu îi dă atenţie. Pălăvrăgesc agitat şi din cînd în cînd strigă smiorcăit: „maamii“. Pe scenă intră Ada Milea şi Bobo Burlăcianu. „Aţi auzit de Robinson Crusoe?“ întreabă Ada. Puştimea încetează zarva ca să se gîndească serios. „Daaaa. Nuuuu.“ Ada îi linişteşte. „Bine, vă povestim noi.“

Insula lui Gellu Naum este joaca lui Bobo cu pluşaţii: ursul-pirat Pierre, văcuţa-sirenă, bondarul (sau ce-o fi) Vineri, mieii şi alte chestii. Bobo e omul-poveste, joacă multiplu (toate personajele), mînuieşte blănoşii naiv-lasciv (văcuţa e sexy, iar piratul – un Don Juan stîngaci), construieşte spaţii de joc neaşteptate (sub t-shirt-ul pe care scrie „ship happens“) şi are capacitatea uimitoare de a-şi schimba vocea dacă poartă ochelari de soare à la John Lennon. Bobo povesteşte pentru fiecare copil ca şi cum ar face-o pentru băieţelul lui, Radu. „N-aş vrea să aflu / ce căuta la dumneata / nevasta mea.“ Vocea ursului e gravă, unicul lui ochi de pirat ar vrea să fie încruntat, dar cu atîta pufoşenie de blană e cam greu să pară ameninţător. „Te rog să-mi promiţi / c-o să-l eviţi / are un caracter de pirat / o să fug de la el imediat“, se smiorcăie văcuţa. „Cînd o să vii / o să putem vorbi“, dar puştimea zumzăie demult. „Te iubesc“, ţipă o fetiţă mînuind o păpuşă cu crinolină, apărută brusc de niciunde. „Te iubeeeeesc!“ Trebuie să sune mai tare ca Ada, Bobo şi piratul blănos cu voce groasă. „Dac-o să vii / din struguri îţi fac rujuri de buze“, îi promite Bobo-Robinson văcuţei, iar puştimea feminină se alintă încîntată. O moţată cîrlionţată a urcat pe marginea scenei şi după ea încă două fetiţe s-au aşezat pe jos, la picioarele Adei. Una trage de microfon, alta strigă ceva cu înflăcărare, cît poate de tare. Povestea asta s-a terminat. Începe imediat alta. „Maaaatei / vrea să bată toţi pereţii / să fure toţi băieţii / să mîzgălească vişine de la vecin.“ Rîsete chiţăite în cascadă. Şi alta. „Îl ştiţi pe Kovaliov care şi-a pierdut nasul?“ Ada se uită cu grijă la fetiţa care trage de cablu. „Asta nu se poate“ – susură peltic nişte bucle blonde – „curge sînge.“ „Ba se poate“, se înverşunează Ada. „E adevăraaaat“, piţigăie Bobo. „Kovaliov avea faţa netedă.“ Buclele blonde se miră neîncrezător. „Netedă ca un fund de tigaie.“ Sprîncenele se încruntă. „Netedă ca gresia din baie.“ Colţul gurii se ridică ghiduş. „Netedă ca o felie / de pîine unsă cu unt.“ Buclele blonde se zguduie de rîs. Bobo cîntă la/pe/cu nas(ul) (metodă verificată de spectatori, inclusiv de englezoaicele scrobite la Londra). Cîteva perechi de ochi se fac mari de tot. Cu Ada şi Bobo nu e de glumit. E de rîs în hohote şi de povestit.

După concert, cei mici vin să ceară autografe cu cd-urile în mînă, împinşi de la spate de părinţi. Trei fetiţe pozează pentru mama lor în chip de vedete, lîngă microfon. Băieţeii se retrag tăcuţi. O adolescentă le întinde, Adei şi lui Bobo, chitara la semnat. Urmează o pauză de patru ore. Seara e Concert din Alcool, pe versurile poetului Ion Mureşan (Alcool – cea mai bună carte de poezii în 2010, la Gala Tinerilor Scriitori).

„Behăială“, zice mustăcind Ada cea cu ochii albaştri. Taie tacticos frigăruile de berbecuţ. Şi Bobo mănîncă berbecuţ. Îmi trece rapid prin cap gîndul că astea sînt oile din Insula. E o empatie muzicalo-culinară. „Nu lucrez dacă nu îmi face plăcere.“ Mă priveşte ca şi cum s-ar scuza. Colaborarea cu Bobo Burlăcianu este cea mai inspirată de pînă acum, se potenţează reciproc, le place atît de mult să se joace: un pic de suprarealism, cîteva picături de absurd, ceva umor, multe vise şi o tuşă de ironie. Cu Ada şi Bobo rîzi pînă îţi înghiţi lacrimile.  

● Alcool de Ion Mureşan; Ada Milea & Bobo Burlăcianu  

La Concertul din Alcool s-a adunat alt fel de public, adult şi intelectual. „Aici la dumneavoastră / se plînge şi se fumează mi-nu-nat.“ Rîsete şi oftaturi aprobatoare. „Oricum, în cultura română se plînge mult.“ Rîsete aprobatoare. Din Ada şi Bobo curg tristeţi stinghere. Simţurile distorsionate de beţie nasc angoase înfricoşate. „Îmi vine să plîng / că aş putea înghiţi un îngeraş de pahar / că el ar putea fi foarte singur în mine.“ Lumea se unduieşte hipnotic în coşmaruri. „Mie în somn mi-au îngheţat mîinile / pentru că mie în somn mi-e foarte frig.“ Vocea Adei e gravă, dar figura parcă s-a îmblînzit. Bobo se tînguie melodramatic. Delirul înmoaie venele şi consoanele. Lumea devine ovală, alunecă pe sub fluturii pictaţi pe scaunele de lemn. „Dormi, puiul mamii, dormi.“

La bis, dau tîrcoale vechile personaje ale Adei – Ceauşescu, Rodica, Andreea, Apolodor, greierele şi furnica, bunicile bătăuşe din Insula (varianta în engleză) care se luptă cu beduinii. Publicul ştie versurile, ba chiar şi hmm-urile. Ada face jam session cu spectatorii. Cîntă în română şi în engleză „pentru un oaspete străin“. Expresia „mi-e dor“ se traduce în limba lui Shakespeare (de ce nu se spune niciodată limba lui Marlowe / Dickens / Orson Welles sau George Bernard Shaw?) printr-o lungă poveste care conţine arborele genealogic şi traumele emoţionale ale lui Apolodor. Nu ştiu dacă oaspetele străin a înţeles expresia, dar sigur are acum toate informaţiile despre psihologia pinguinului călător. Asta e magia Adei: îţi povesteşte una prin alta, răsuceşte cuvintele, dinamitează topica, amestecă frînturi de fraze, le lasă suspendate în aer şi te trezeşti rîzînd cu gura pînă la urechi.

La al treilea bis ar vrea să se oprească, dar publicul nu se dă dus. Încă unul, încă unul. După al cincilea, deşi aplauzele sînt insistente, face un semn cu mîna din culise. Seara se termină aici. „Eu mi-aş băga / graniţa-n raniţă / ţara în raniţă/ şi gata.“ Ada Milea e un brand. Păcat că nu e brandul de ţară. 

Foto: L. Pollak

Mai multe