Istorii posibile

● Capete înfierbîntate de Mihaela Michailov & David Schwartz. Cu: Alexandru Potocean. Sunet: Cătălin Rulea. Scenografie: Adrian Cristea & Adela Iacoban.  

La începutul lunii februarie, anunţul că dosarul mineriadei din 13-15 iunie 1990 va fi redeschis a coincis cu debutul Platformei de Teatru Politic 2015, un amplu proiect care investighează trecutul recent din perspective individuale şi confruntă istoria oficială cu naraţiunile personale. Primul eveniment din acest proiect a fost Capete înfierbîntate, un spectacol despre mineriada din iunie 1990, creat în urmă cu cinci ani şi prezentat la Teatrul Luni de la Green Hours. Titlul reia o expresie des folosită de fostul preşedinte Ion Iliescu, personaj-cheie în acele evenimente tulburi. Spectacolul are la bază 40 de interviuri – care se constituie într-o arhivă şi pot fi vizionate pe youtube.com – realizate de Mihaela Michailov, Cinty Ionescu şi David Schwartz cu actori sociali implicaţi în mineriadă şi o documentare aprofundată (rapoarte ale unor instituţii şi organizaţii, presă etc.). Acest material a fost structurat în opt interviuri care oferă o imagine panoramică asupra evenimentului, încercînd să prezinte mai multe perspective, din aproape toate zonele sociale implicate.

Concluziile spectacolului pot fi structurate în cîteva enunţuri. Nu există un singur adevăr, ci mai multe adevăruri. Realităţile trăite de un protestatar din Piaţa Universităţii, de un miner şi de un factor decizional din sfera puterii sînt diferite şi simultan valabile. Versiunile fiecărui actor social sînt afectate de subiectivitate, de perspectiva proprie în care ego-ul apare uneori supradimensionat (Doru Mărieş, Marian Munteanu, la Miron Cozma apare un delir egocentric). Spectacolul nu intenţionează să descopere adevărul incontestabil despre mineriadă, ci să arate complexitatea evenimentului, care a atins straturi variate ale societăţii şi a implicat persoane din zone sociale diferite. Uneori, poveştile sînt contradictorii, dar asta nu înseamnă că se exclud sau că doar una dintre ele poate fi adevărată. Dimpotrivă, contradicţiile stau la baza acestui moment istoric, ceea ce sugerează, fără pretenţia de adevăr absolut, că la nivel înalt, dar cu ramificaţii pînă jos (de la decizie la execuţie), a fost o imensă manipulare. De exemplu, motivaţia venirii minerilor la Bucureşti dată de Miron Cozma diferă de cea a lui Ion Iliescu, dar, aşa cum reiese din declaraţiile acestora, ele nu se exclud, ci sînt interpretări în contexte diferite ale aceluiaşi fapt. Oricum, singurul lucru cert din tot acest mecanism complex de perspective personale şi deturnări narative pare a fi manipularea. Sugerată, resimţită, presimţită, acuzată, deconspirată, dar niciodată asumată. Există doar frînturi de declaraţii care, puse cap la cap, pot duce la scenarii posibile, fără să existe o garanţie că ele sînt şi adevărate. Spectacolul reconstituie astfel o istorie, dar nu dă sentinţe, nu are pretenţia viziunii obiective ca o lecţie din manual. Nu este o versiune „oficială“ şi nu se rezumă strict la cele trei zile din iunie 1990, ci încearcă o înţelegere a evenimentului, cu antecedentele şi consecinţele sale. Performance-ul nu foloseşte doar informaţii cunoscute. Unele date furnizate sînt noi, cel puţin pentru o parte bună din public. Adolescentă în provincie în anii ‘90, am perceput mineriada exclusiv prin intermediul televiziunii, parte şi ea din manipularea generală, prin ascunderea informaţiilor şi prezentarea deformată a faptelor. La mine, un spectator oarecare, a ajuns doar versiunea „oficială“. Ceva era în neregulă – nu înţelegeam de ce, abia ieşiţi din coşmarul viziunii unice, nu acceptam opiniile diferite –, dar nu aş fi putut să spun ce anume, nici cît de mare era eroarea şi cine a „comis-o“. Spectacolul are meritul de a ridica vălul de pe aspecte ignorate ale mineriadei. De exemplu, faptul că, la pachet cu manifestanţii, au fost arestaţi sau agresaţi cetăţeni care treceau prin zonă, dar şi un număr considerabil de romi care nu aveau nimic de-a face cu protestul. Mineriada a servit ca pretext pentru o altfel de „curăţenie“ a Pieţei Universităţii, de aşa-numiţii bişniţari, majoritatea de etnie romă. Apar chiar şi informaţii că minerii au fost îndrumaţi spre cartierul Rahova, deci au „vînat“ romii la ei acasă. Un alt aspect revelat este legat de ducerea arestaţilor la unitatea militară Măgurele. Pe de-o parte, din punct de vedere juridic, este vorba despre privare ilegală de libertate, căci arestările nu s-au făcut în baza unui mandat şi au durat cu mult peste limita admisă în cazul unei reţineri în flagrant. Pe de altă parte, se pare că numărul arestărilor a atins o mie de persoane, iar 50% din acestea erau romi, neimplicaţi politic. Încă o dată, adevărul despre mineriadă necesită o investigaţie complexă, iar recenta redeschidere a dosarului este o oportunitate pentru luminarea cît de cît a acestui moment controversat din istoria recentă. Un alt merit esenţial al spectacolului vizează prezentarea faptelor din punctul de vedere al tuturor celor implicaţi (mai puţin romii, care nu au dorit să vorbească), astfel încît se observă că manipularea a vizat şi actanţii, nu doar „publicul“, şi că victimele nu sînt doar cele direct agresate.

Spectacol de istorie performată, Capete înfierbîntate este format din opt monoloage interpretate de Alexandru Potocean. Putîndu-se raporta la personajele reale (Miron Cozma, Ion Iliescu, Cristian Paţurcă, Marian Munteanu, Vlad Gorneanu – pe atunci elev, acum solistul formaţiei ZOB –, Doru Mărieş, un miner, poetul Mircea Dobrovicescu), Potocean purcede la o explorare a caracterelor în ADN-ul lor, refuzîndu-le accentele cabotine, preferînd apropierea de realitate în locul unei caricaturizări care ar fi teatralizat întregul demers şi l-ar fi lipsit de credibilitate. Performanţa lui Potocean ţine de performarea veridicului. Reuşita actorului este admirabilă, deşi nu a atras atenţia juriilor UNITER, dar asta nu mai miră pe nimeni.

Capete înfierbîntate a deschis Platforma de Teatru Politic 2015, proiect amplu care pune în discuţie, pe parcursul unui an, probleme sociale şi politice ale prezentului şi istoriei recente. Proiectul – finanţat printr-un grant oferit de Norvegia, Islanda, Liechtenstein şi Guvernul României – cuprinde o stagiune de teatru politic (la Teatrul Luni, Centrul de Teatru Educaţional Replika şi Căminul „Moses Rosen“), un turneu cu spectacole politice în patru oraşe (Galaţi, Iaşi, Craiova, Timişoara), ateliere de teatru-forum (unul pentru profesionişti, altul pentru elevi) şi două producţii noi, una despre istoria mişcărilor de rezistenţă din România post-1918 şi alta despre abuzurile şi presiunile la care sînt supuse femeile.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: M. Marinescu