Întrebări spinoase la început de an

6 ianuarie 2011   ARTE PERFORMATIVE

O corespondentă electronică, persoană „din meserie“ (pe care o cunosc de multă vreme şi o întîlnesc relativ des, dar cu care apuc să vorbesc mai serios doar în mediu virtual, printre slide-show-uri amuzante – ce ştia Brecht despre alienare, distanţare ş.a.m.d.?), îmi adresează o caldă epistolă unde, pornind de la precizarea (întrucîtva comică, mi s-a mai spus) ce încheie constant rubrica de faţă spre a mă situa, cum ar veni, socio-profesional în ochii cititorilor, face o descriere umoristică şi, totodată, mişcătoare a meseriei de critic teatral şi încheie cu îndemnul-somaţie ca nu cumva s-o abandonez vreodată. 

Acum cîteva seri, un artist important şi foarte pătrunzător (cu care, din motive superficiale, în fond, şi ţinînd mai degrabă de non-comunicare, m-am aflat multă vreme în relaţii cam ţepene) mă întreabă, spre sfîrşitul unei convorbiri agreabile şi de reală substanţă, brusc, dar deloc agresiv: „Mai are sens, în ziua de azi, critica de teatru?“. (Şi adaugă gînditor, oarecum pentru sine: „Nu-i vorbă, nici teatrul...“, fără să încheie propoziţia.) „Nu“, am răspuns eu dintr-un foc; apoi m-am oprit, am reflectat o clipă şi am nuanţat: „În orice caz, nu aşa cum s-a făcut pînă acum“. Chiar, ce rost îşi mai găseşte la ora actuală („în condiţiili actuale“ – cum zicea în cuvîntări Cel mai iubit fiu al poporului) un discurs fatalmente incomplet şi subiectiv despre o artă care, la rîndul ei, îşi caută din ce în ce mai febril receptorii? Mai mult, ce (mai) este un critic de teatru? Ce face sau ce ar trebui el să facă spre a da rost prezenţei sale în marginea unui univers care-i este deopotrivă foarte aproape şi infinit departe, familiar şi străin, îmbietor şi ameninţător? Sînt întrebări pe care, în ultimii doi-trei ani, de cînd pofta de a-mi schimba radical „ocupaţia“ mă vizitează tot mai des, mi le-am pus în fel şi chip, fără a izbuti să le răspund – să-mi răspund – tranşant. Ori, măcar, convingător. Ele revin, tot mai insistent(e), odată cu mansiunea pe care mi-a oferit-o (faute de mieux, ca să spunem aşa) Senatul Uniunii Teatrale din România – simpaticul nostru UNITER –, pe care am acceptat-o sub rezerva limitării ei la un singur an şi pe care mă întreb şi în clipa de faţă de ce mi-am asumat-o: aceea de director artistic (şi, în primul rînd, selecţioner unic) al Festivalului Naţional de Teatru – multîncercatul nostru FNT. 

Trebuie spus că obiceiul de a instala critici în fruntea celei mai importante reuniuni teatrale din ţară e motivat de specificul însuşi al acestei meserii: prin „fişa postului“ (job description, pentru francofonii mai tineri din patria noastră cea francofonă), un critic este presupus a vedea tot timpul spectacole, drept care, atunci cînd ocaziunea o cere, el poate produce mult mai repede şi mai eficient decît alţii liste de titluri – or, se ştie, un festival constă preponderent din spectacole. În acest punct încep şi complicaţiile: cum trebuie să se comporte acum criticul, „ca un critic“ sau ca un om de teatru – un creator – căruia îi revine o misiune creatoare, aceea de a isca la viaţă, din nimic, ceva cu o existenţă (fie şi limitată la numai cîteva zile) autonomă şi, pe cît posibil, semnificativă? Mai concret-pedestru: trebuie ca programul festivalului să conţină doar spectacole „ratificate“ de judecata lui „specializată“ ori omul „are voie“ să deschidă selecţia – implicit, atenţia publicului – şi spre opere „imperfecte“, dar susceptibile, spre exemplu, să dea naştere la dezbateri? Făcînd asta, demisionează oare criticul din funcţia sa de nomenclator public al valorilor scenice? Sau, punînd problema puţin diferit: mai poate criticul să instituie anumite criterii de judecare a vieţii teatrale atunci cînd procedează la o imersiune neprotejată în chiar adîncurile acesteia? Asemenea întrebări riscă (îmi dau seama foarte bine) să pară nu doar inutile, ci şi false, inventate în scopul egoist de a „cauţiona“ o alegere, o situaţie sau o poziţie; privite însă calm, serios şi cu un ochi îndreptat spre realitatea noastră teatrală de fiecare zi, ele pot să provoace la reflecţie pe o temă, în acelaşi timp spinoasă şi dureroasă: relaţia dintre moralitate şi eficienţă (eventual, excelenţă) în artă. Şi anume, nu în general, sub specia eternităţii, ci, „punctual“, astăzi, acum, aici. 

Desigur, odată ce am lansat provocarea, corect este să-i şi răspund; răspund astfel (încerc, măcar) şi persoanelor pe care le-am evocat la început. Cred că, în clipa de faţă, a fi critic de teatru nu înseamnă să intri, important şi încruntat, în sala de spectacole, să priveşti ce se întîmplă pe scenă cu severitate şi convingerea că tu ştii mai bine ca oricine cum ar trebui să arate respectiva întîmplare, să pleci acasă mut şi ţanţoş şi să emiţi apoi verdictul definitiv – model care a funcţionat ani îndelungaţi şi care a avut, indiscutabil, anumite rezultate. Cred că, admiţînd că iubeşte teatrul şi îi vrea binele, criticul poate (ba chiar are datoria) să se implice îndeaproape în viaţa intimă a spectacolului, spre a încerca apoi să comunice specificul, esenţa, manifestările (bune şi rele deopotrivă), unicitatea – dar în primul rînd fragilitatea şi farmecul ei –, celor ce ştiu puţin sau nimic despre toate acestea şi care, în vîltoarea traiului cotidian, le uită sau le ignoră. Cred că un critic poate fi director de festival (sau de teatru, sau de revistă teatrală, sau de... rubrică) numai cu această condiţie. Cred că numai încercînd să fie el însuşi artist, criticul are voie să vorbească despre artişti şi, mai ales, despre artă.  Alice Georgescu este critic de teatru.

Mai multe