Într-o seară de aprilie

Gala Premiilor UNITER a ajuns în această primăvară la a XIX-a ediţie. Iniţiată pentru a răsplăti, după modelul cinematografic al Premiilor Oscar, performanţele teatrale într-un „cadru“ fastuos ori, măcar, fast pentru bucuria generală a „breslei“ (minus, eventual, nominalizaţii nepremiaţi...), Gala a debutat relativ modest, în 1992, în incinta frumoasă dar nu foarte încăpătoare a Teatrului Odeon, pentru a se extinde apoi, treptat, în auditorii mult mai ample, precum sala Operei Române, sala Teatrului Naţional din Bucureşti, ba chiar uriaşa sală a Palatului, cunoscută cîndva drept Sala Congreselor (PCR). Nu era vorba despre un impuls paranoic al organizatorilor (Uniunea Teatrală din România, Gala fiind, de fapt, un proiect personal al preşedintelui UNITER, Ion Caramitru), ci despre dorinţa lor de a oferi unui număr cît mai mare de artişti ai scenei posibilitatea să trăiască „în direct“ emoţia competiţiei; întotdeauna, cererea de invitaţii depăşea cu mult cantitatea acestora şi, chiar dacă după pauza impusă de transmisia în direct rîndurile se mai răreau, sentimentul de comuniune dat de participarea la un eveniment monden de proporţii şi, în acelaşi timp, la o întîlnire „extrascenică“ relaxată cu prieteni, colegi şi chiar duşmani pierduţi din vedere în vîltoarea obligaţiilor profesionale şi a traiului cotidian nu scădea în intensitate: Gala rămînea un prilej (aşteptat, adeseori, cu înfrigurare tot restul anului) de regăsire a amintirilor, bucuriilor şi tristeţilor comune, prilej pe care existenţa obişnuită din teatru nu îl îngăduie, altminteri, decît foarte rar. Întru acestea, discuţiile, disputele şi bîrfele stîrnite de un premiu sau altul ori de cutare şi cutare lucru spus pe scenă în seara festivă reprezentau, ca să zic aşa, doar un bonus.

De doi sau trei ani încoace, Gala se ţine într-unul dintre studiourile Televiziunii Române, partener al evenimentului; este, se pare, mai ieftin – şi, neîndoielnic, mai comod pentru transmisiune. Mai mic (mult) decît sala TNB (de unde a plecat Gala) şi decorat, pentru ocazie, cu imagini ale chipurilor familiare lumii şi, cu atît mai mult, lumii teatrale – actori celebri, „în rol“ sau „în civil“ –, spaţiul acesta ar fi trebuit, în principiu, să favorizeze apropierea între oameni (care oricum se cunosc!) şi, implicit, o atmosferă caldă, prietenoasă, reconfortantă. În realitate, asta nu s-a întîmplat – nici în anii trecuţi, nici acum. În plus, anul acesta, presate, probabil, de felurite constrîngeri, gazdele au avut un foarte dezagreabil ton de urgenţă, oaspeţii fiind mereu chemaţi la ordine în infimele pauze ale transmisiei: ba să nu iasă, ba să nu intre, ba să tacă, ba să vorbească (mai repede) – şi tot aşa. Dacă, măcar, în vreme ce erau condamnaţi la imobilitate, invitaţii n-ar fi fost bombardaţi de sunetul reclamelor (imbecile, în general) difuzate generos, în intervale, de postul naţional... 
În sine, spectacolul Galei nu a prea fost la înălţime. Chiar dacă amfitrionul Ion Caramitru a avut (ca de obicei) farmecul şi spontaneitatea care îi fac succesul pe scena de teatru, „momentele artistice“ au părut sărăcuţe şi improvizate; e drept, Horaţiu Mălăele şi Nicu Alifantis, care au şi „introdus“ cîte un premiu, au izbutit să anime auditoriul cu excepţionala lor charismă, dar celelalte pauze „de coloratură“ puteau lipsi. După cum şi unii dintre finanţiştii sau oficialii poftiţi să înmîneze distincţii puteau rămîne în afara podiumului; la sărbătorile familiei teatrale, prezenţa „intruşilor“ nu supără decît dacă respectivii ştiu ce înseamnă să fii pe scenă: vestimentaţia nepotrivită, discursurile excesive sau, dimpotrivă, insuficiente, ori, şi mai rău, lipsa de prestanţă, de signifianţă pot să strice cheful tuturor. În cazul de faţă, victime colaterale sînt telespectatorii.

Altminteri, desigur, bucuria emoţionată a premianţilor (încununaţi pentru creaţii realizate în cursul anului 2010) a scuzat totul: şi cheltuielile, şi plictiselile, şi gafele (majoritatea aparţinînd operatorilor TVR, care „fixau“ chipul cuiva exact atunci cînd se rostea numele altcuiva); pînă la urmă, cu bune şi rele, acesta e sensul şi raţiunea Galei. Iată, aşadar, în formulă comprimată (nu de timp, ci de spaţiu!), numele acestor premianţi – Debut: Conrad Mihai Mericoffer (actor); Teatru radiofonic: Gavriil Pinte; Scenografie: Dragoş Buhagiar; Actor în rol secundar: Gábor Viola; Actriţă în rol secundar: Ana Ciontea; Actor în rol principal: Zsolt Bogdán; Actriţă în rol principal: Ofelia Popii; Teatru TV: Mircea Cornişteanu; Regie: Andrei Şerban; Spectacol: Strigăte şi şoapte de Ingmar Bergman, Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, regia: Andrei Şerban. Laurii „fără emoţii“ (anunţaţi dinainte) au răsplătit Întreaga Activitate – Coca Bloos şi Ilie Gheorghe (actorie), Tudor Mărăscu (regie), Gabriela Nazarie (scenografie), Ion Cazaban (critică) –, Excelenţa (Tamara Buciuceanu), „Proiectele inedite şi realizările remarcabile“ („Cubul“ Naţionalului ieşean, Muzeul Teatrului de Păpuşi şi Animaţie de la Craiova) sau domenii artistice „speciale“ – teatru de păpuşi (Aneta Forna Christu), coregrafie (Lóránt András), muzică de teatru (Gabriel Bassarabescu). S-au acordat, de asemenea, premiul Mecena (Carmen Palade Adamescu) şi premiul pentru Cea mai bună piesă românească a anului, susţinut de Casa Regală a României (Radu F. Alexandru), iar Consiliul Britanic a înmînat al său Premiu pentru întreaga activitate în sprijinirea şi promovarea relaţiilor culturale româno-britanice lui Ion Caramitru.

La fericirea unora şi tristeţea altora privea impasibil, din cerul nopţii de aprilie, o imensă Lună Plină, gălbuie şi un pic ironică.

Alice Georgescu este critic de teatru.