Intoxicări

14 decembrie 2016   ARTE PERFORMATIVE

CONECTACT, ediţia a V-a (24-27 noiembrie 2016), Teatrul Naţional Tîrgu Mureş împreună cu „Fabulamundi. Playwriting Europe“.

La Tîrgu Mureş, unde Teatrul Naţional este un conglomerat instituţional cu două companii autonome, română („Liviu Rebreanu“) şi maghiară („Tompa Miklós“), există o platformă de artă contemporană, CONECTACT, realizată în parteneriat cu „Fabulamundi. Playwriting Europe“ (proiect de dramaturgie contemporană care conectează teatre, festivaluri şi organizaţii culturale din mai multe ţări europene). Prefer să numesc CO-NECTACT „platformă“ şi nu „festival“ datorită preciziei cu care evenimentul se coagulează în jurul ideii de „contemporan“, de la dramaturgie la interconectarea artelor (teatru, dans, performance, vizual). Ediţia din acest an, a cincea, a fost coerentă în eclectismul său, cuprinzînd, mai mult decît pînă acum, variate formate performative.

Spectacolul Nicoletei Esinencu de la Teatru-Spălătorie din Chişinău, Că veni vorba despre vreme, a înlocuit, din cauza îmbolnăvirii unui actor, o altă creaţie a regizoarei, Life (parte din programul „Estetica Rezistenţei – Peter Weiss 100“ derulat de Hau, Berlin pentru a marca o sută de ani de la naşterea scriitorului; din acelaşi proiect face parte şi spectacolul lui Oliver Frljic, Violenţa noastră şi violenţa voastră, prezentat recent în -Temps D’Images, Cluj). Realizat împreună cu performerii Doriana Talmazan şi Kira Semionov, Că veni vorba despre vreme este un poem urban care radiografiază istoria (relativ) recentă şi modul în care manipularea politică transgresează generaţiile, spaţiile şi sistemele de guvernare. În spectacol nu este deloc vorba despre vreme, cît despre vremuri şi, mai precis, despre război – o meta-realitate, indiferent de regimul politic –,
cel creat de politicieni, despre duşmanul din afară, real sau nu, de teama căruia se ţine bine în frîu gîndirea dinăuntru. Retorica sovietică despre ne-prietenii imperialişti (cîtă ironie!) era asezonată deliberat cu inducerea sentimentului de nesiguranţă, de frică de inamicul extern, ţinînd astfel sub control butoiul de pulbere intern. Cînd Zidul Berlinului s-a prăbuşit, conflictele care au urmat în Estul european au dezmembrat fostul imperiu sovietic. Lucrurile nu s-au liniştit în timp, căci strategia războiului şi politica fricii sînt instrumente universale de manipulare.

În spectacol apare discursul inversat: un inventar al cunoştinţelor necesare populaţiei în caz de război (cum se foloseşte o mască de gaze etc.) este dublat de „scrisorile pentru pace“, scrise obligatoriu de copii la şcoală şi ajunse, necitite, la gunoi. O dublă măsură, vieţi trăite între realităţi fabricate şi rezultatul aferent: perpetuarea strategiilor manipulatorii, după dispariţia regimului comunist, de către generaţia „scriitorilor“ pentru pace într-o lume plină de războaie. Spectacolul acuză media ca instrumente de propagandă: doar la rubrica meteo nu se vorbeşte despre război, de unde şi titlul ironic, căci, în final, discursul violent se generalizează: „21-22 de grade în Siria, vreme bună pentru bombardamente“.

Esinencu foloseşte o formulă teatrală adecvată poemului urban, un concert performativ în care Doriana Talmazan este vocea, iar Kira Semionov este DJ ul care creează universul sonor, avînd în fundal proiecţiile lui Denis Bartenev. Forţa spectacolului, dincolo de text şi formatul performativ, vine de la Doriana Talmazan, actriţă fascinantă, o Audrey Hep-burn mai puţin ingenuă care ştie să dozeze infinitezimal umorul, drama, poeticul, candoarea, folosindu-se minimal de mobilitatea chipului şi modulaţiile vocii, atentă să nu pluseze, să nu vulgarizeze. Efectul este fabulos: timp de aproape două ore, Doriana ţine o sală întreagă captivă într-un univers de cuvinte, un pic de sunet şi un strop de imagine, cu o poezie aspră, palpabilă şi recognoscibilă, care reciclează vocabularul epocilor, trecute şi prezente, cu care este speculată frica maselor în favoarea liderilor. O lume care devine toxică precum gazul şi faţă de care nici o mască nu ne poate proteja.

Asemănător ca temă şi parţial ca format performativ, dar per ansamblu diferit, este spectacolul Companiei „Liviu Rebreanu“ a Teatrului Naţional din Tîrgu Mureş, :P Patru piesuţe politice despre duşmani, un text de Csaba Székely, în regia lui Aba Sebestyén. Cele patru fabule contemporane gravitează în jurul ideii de „celălalt ca pericol“, folosită ca stratagemă manipulatorie pe diferite teme: poliţia politică şi retorica naţionalistă (Caruselul), alegerile şi naşterea dictaturii (Băi, animalelor), discriminarea celui diferit – ca etnie, rasă, religie, gen etc. – (Fîntîna), refugiaţii (Viaţă sau Marte!). Viziunea asupra politicului este intenţionat candidă, de unde şi personajele: preşcolari, animale, marţieni şi grupări bizare care au supravieţuit Apocalipsei. Din această perspectivă, politica, violenţa, prejudecăţile discriminatorii şi lupta pentru putere sînt comice. Politica actuală este explicată simplu, ca unui copil. Reducţia scoate la iveală absurdul lumii contemporane şi cu atît mai mult, prin contrast, tragismul ei. Muzicianul Cári Tibor aduce ca element de legătură hit-ul copilăriei „În pădurea cu alune“, în chei diferite, sugestiv pentru ideea străinului-pericol. Un alt cîntec (compoziţie orginală) explică/explicitează în final show-ul ca parabolă a lumii contemporane. Actorii funcţionează ludic într-un spaţiu mobil (decor Lokodi Aletta), în care costumele (Hotykai Evelin) şi recuzita se schimbă la vedere. Aba Sebestyén, Andi Gherghe, Csaba Ciugulitu, Raisa Ané au mai lucrat cu textele lui Csaba Székely şi se descurcă bine cu umorul său special. Lor li s-au alăturat Luchian Pantea, Cristian Iorga, Loredana Dascălu şi Georgiana Ghergu, care plonjează curajos în universul comic-absurd al dramaturgului.

Csaba Székely spune lucruri dure despre lumea contemporană, folosindu-se de comic şi de formule considerate minore în literatură sau teatru (fabulă, varieteu etc.). Nu e o noutate, dar în peisajul teatral autohton conservator, scriitura lui provoacă o mutaţie: aceea de a (re)considera genurile „uşoare“ drept depozitare ale discursului public cotidian şi implicit, ale problemelor contemporane. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: C. Gânj

Mai multe