Închisoarea libertăţii

● Contra democraţiei, de Esteve Soler; regia: Alexandru Dabija; cu: Daniel Plier, Iulia – Maria Popa, Ali Deac, Emöke Boldizsár, Daniel Bucher, Wolfgang Kandler; Teatrul Naţional „Radu Stanca“, Sibiu, secţia Germană.

Primul lucru la care m-am gîndit cînd am văzut Contra democraţiei au fost fotografiile lui Jan Saudek. Nici vorbă de pornografie în textul lui Esteve Soler sau în spectacolul lui Alexandru Dabija, dar viziunea deformat-grotescă a fotografului ceh asupra relaţiilor interumane deviate (în special familiale) se aplică aici societăţii umane în întregul ei. Piesa dramaturgului catalan, care face parte dintr-o trilogie alături de Contra progresului şi Contra iubirii, tratează bolile purulente ale democraţiei contemporane, cu tot cu puseele febrile care au dus la dezastre economico-sociale (actuala criză financiară precedată/urmată de revolte antisistem). Subiectul este cît se poate de actual în România, unde democraţia se luptă cu acneea juvenilă şi derapajele aferente (haosul politic din ultimii doi ani şi implicaţiile sale social-economice). Legătura cu Saudek este de natură estetică. Esteve Soler precizează că textul său cuprinde şapte piese de „Grand Guignol“ şi oferă definiţia: „Gen teatral de origine franceză, creat la sfîrşitul secolului al XIX-lea, care prin piese de scurtă durată, reflectă monstruozitatea epocii prin oroare şi farsă suprarealistă“. Prin urmare, scriitura mizează pe un horror absurd care explorează demenţa unei societăţi bolnave, viciate în structura sa fundamentală. Ce se observă în textul lui Soler (traducerea în limba germană: Charlotte Frei şi în română: Luminiţa Voina-Răuţ) este că maladia sistemului politic viciază viaţa personală. Boala este contaminantă, iar simptomele se remarcă, de fapt, în plan individual.

Spectacolul începe cu explicitarea acestei metafore. În primul scheci, doi soţi sînt captivi într-un oraş-colonie (o pînză de păianjen, echivalentul unui sistem social depersonalizant care rejectează omul). În timp ce ei îşi exprimă speranţa că viitorul lor copil va reumaniza oraşul, soţia naşte un păianjen uriaş. Actualele victime ale unei urbanităţi maladive produc fiinţa adaptată perfect la o lume suprapopulată şi uniformizată. Somnul politicii naşte monştri.

În spectacolul sibian, scenografia este esenţială. Dragoş Buhagiar a construit un cub alb, pe rotile, cu un perete deschis. Spaţiul de joc, cu puţine excepţii, se limitează la interiorul cubului. Imaginea este austeră, dar permite jocuri suprarealiste. De exemplu, podeaua se ridică într-un plan înclinat pe care se balansează doi politicieni corupţi care au distrus un oraş şi vor să îl reconstruiască ca un... bordel. Sau pînza de păianjen în care sînt prinşi cei doi soţi este o cortină alb-negru pe care coboară hidos un miriapod uriaş. În spaţiul extra-cub, Buhagiar intervine rar – de exemplu, cînd un personaj ţine un discurs despre nonviolenţă, în timp ce îşi loveşte repetat prietenul. Acesta din urmă este învelit într-un uriaş con de ziare, un fel de cornet de îngheţată. Presa incită, manipulează şi minte. Rezultatul constă în îndobitocirea publicului şi manevrarea lui cu uşurinţă. Ceea ce se proclamă este reversul a ceea ce se face.

În episodul cu reconstrucţia oraşului, politicienii sînt cei care-i aleg pe cetăţeni. Nu se votează un conducător pentru oraş, ci un oraş pentru conducători. Scheciul nu este însă o metaforă a regelui fără ţară, ci un story grotesc-absurd despre politica bunului plac care o înlocuieşte pe cea a bunului-simţ. Povestea ridică la rang de apocalipsă urbană un eşec sentimental. Ironia este generată de afect („Mi-ai zis c-o să distrugi oraşul, fiindcă n-ai chef să mai existe ceva care să-ţi aducă aminte de mine!“ spune iubita politicianului), dar ideea arbitrariului care anulează contractul social seamănă prea mult cu realitatea politică românească a ultimilor ani ca să mai stîrnească rîsete.

Există două poveşti-pilon pe care se sprijină spectacolul. Una este a femeii din Afganistan care se confruntă cu prejudecăţile societăţii occidentale, dar şi cu cele ale propriei culturi. Are perspectiva străinului, însă viziunea sa nu este obiectivă, căci intenţia ei este una de integrare în societatea occidentală. Cartea pe care se joacă este cea a dialogului între două culturi care au fiecare extremele ei. Considerată în Occident un simbol al inegalităţii între sexe, burka (vălul care acoperă faţa femeilor musulmane, mai puţin ochii) apare aici dintr-o perspectivă răsturnată, ca element cultural asumat benevol. „Nu ne simţim victimele ei. Voi vă simţiţi victime cînd trebuie să vă plătiţi ipoteca la casă? Pămîntul ar trebui să fie proprietatea tuturor...“ Cei care militează anti-burka devin astfel agresori. A forţa o egalitate prost înţeleasă nu este dovadă de democraţie, ci contrariul ei. Autoare a unei crime comise tot din cauza unei neînţelegeri culturale, femeia recunoaşte un merit al democraţiei: va face închisoare pentru fapta ei, în timp ce acasă ar fi fost lapidată. Problema ei aici este nu păstrarea vieţii, ci a identităţii. „Poate vă gîndiţi că n-ar trebui să-mi fie acum gîndul la treaba asta, dar vă rog mult, cînd chemaţi poliţia, rugaţi-i să nu-mi scoată burka. Vreau să rămîn eu însămi.“ Marea hibă a democraţiei identificată de ochiul străinului este impunerea sa cu forţa (expresia „jandarm al lumii“, cu privire la America, are ironie, libertatea nu poate fi instaurată forţat). Soluţia este comunicarea. „Poate că într-o bună zi, cînd o să ies din închisoare, o să pot vorbi cu voi în limba voastră, o să întreţin conversaţie cu voi. O conversaţie plăcută.“

A doua poveste fundamentală încheie spectacolul. Doi părinţi îşi ucid copilul, pe care nu şi l-au dorit, în ziua în care acesta devine major. La prima vedere, odioasa faptă voioasă (Happy Birthday!) este consecinţa egoismului cultivat ca stil de viaţă (care propovăduieşte dezvoltarea personală, socială, profesională). Ideea este însă aceea că orice părinte îşi poate „ucide“ copilul, îi poate distruge/anihila personalitatea. În stilul „Grand Guignol“, părinţii se fotografiază cu cadavrul din care vor face hamburgeri. În fond, consumismul ăsta democratic ne înghite pe toţi.

Vizual, spectacolul pare un tablou suprarealist în mişcare. Dabija a atenuat şocul unora dintre scheciurile horror, le-a îmblînzit, a patinat absurdul altora, a potolit oroarea voioasă a textului. Pe de-o parte, asta a omogenizat spectacolul, i-a dat personalitate. Pe de altă parte, l-a grevat de culoare, l-a făcut mai „şters“. Ceea ce lipseşte este cheia de citire, senzaţia fiind aceea că fiecare poate înţelege ce vrea.

Concluzia lui Esteve Soler este că politicul se radicalizează, devine independent de naţiune, prin urmare nedemocratic. Soler se mulţumeşte să avertizeze asupra acestui lucru. Soluţia poate veni doar din partea cetăţenilor.

Oana Stoica este critic de teatru.