În jos, spre cer

14 ianuarie 2015   ARTE PERFORMATIVE

● La ţigănci, după Mircea Eliade, adaptarea şi regia: Andreea şi Andrei Grosu, scenografia: Vladimir Turturică. Cu: Richard Bovnoczki, Liviu Pintileasa, Mihaela Trofimov, Corina Moise, Florina Gleznea, Cristina Casian, Bogdan Cotleţ. Teatrul Unteatru.

Teatrul Unteatru şi-a consolidat în 2014 statutul de instituţie de succes în zona independentă. De fapt, micul teatru bucureştean, situat în apropiere de Calea Victoriei, a menţinut direcţiile iniţiale – dramaturgie modernă şi contemporană, producţii minimaliste, regii „discrete“, preocupate de lucrul cu actorul şi subordonate textului –, ceea ce i-a fidelizat publicul şi l-a impus ca un spaţiu cu identitate. Aşa cum am mai scris de cîteva ori, Andreea şi Andrei Grosu, „părinţii“ Unteatru, au reuşit să găsească o reţetă de succes, mizînd pe cîteva elemente din afara tendinţelor în vogă în zona teatrală neoficială: piese complicate, dramatice, montări minimaliste, care servesc textul (formula britanico-americană în care „regele“ este dramaturgul, nu regizorul), repertoriu, actori puternici (fără să fie „starurile“ momentului), fidelizaţi prin distribuirea în mai multe spectacole, constituind astfel o formă incipientă de trupă proprie. Uneori, stilul Unteatru este spart de spectacole diferite ca discurs dramaturgic şi vizual, precum cele montate de Eugen Jebeleanu (Retox şi Hotel). Aceste devieri potenţează, de fapt, direcţia teatrului şi îi oferă o deschidere spre alte posibilităţi estetice, ce pot fi dezvoltate în timp.

Tot din seria lucrurile diferite face parte şi cel mai recent spectacol regizat de Andreea şi Andrei Grosu. La ţigănci iese din tiparul dramaturgiei moderne şi contemporane în care au funcţionat spectacolele de pînă acum şi ridică unele probleme. În primul rînd, a fost necesară dramatizarea nuvelei lui Mircea Eliade şi, ca orice dramatizare, a presupus riscuri şi alegeri. Apoi, fantasticul pe scenă este dificil de redat, mai ales cînd regizorul nu dispune de un spaţiu generos şi dotări tehnice care să materializeze imaginaţia prin tehnologie. Nu în ultimul rînd, Eliade depăşeşte limita fantasticului şi trece în zona filozofiei, a mitologiei şi chiar a religiei, combinînd elemente diferite într-o perspectivă personală asupra morţii.

Nuvela lui Mircea Eliade a mai fost transpusă scenic. Un spectacol de impact la vremea sa a fost cel realizat de Alexander Hausvater la Teatrul Odeon, în 1993, cu Florin Zamfirescu şi Adriana Trandafir. Hausvater miza pe un itinerariu care ducea din viaţă în moarte, din real în fantastic, folosind foaierul teatrului şi culisele, şi implicînd spectatorii care parcurgeau acest drum iniţiatic alături de actori, ba chiar aveau un moment în spectacol în care (unii) dădeau testul trecerii (accesul într-o altă lume presupune nişte încercări). Reîntoarcerea în realitate se producea la final, cînd, la ieşire, Baba stătea cu o lumînare aprinsă în mînă (nu-mi amintesc dacă exista şi colivă, este posibil ca, sub impactul spectacolului, memoria să fi adăugat detalii inexistente în realitate). Atmosfera de priveghi-înmormîntare risipea toată confuzia planurilor care ameţise spectatorul pînă atunci.

La Unteatru, Andreea şi Andrei Grosu nu au la dispoziţie un spaţiu amplu, astfel că alunecarea între lumi şi permanentul balans între real şi fantastic au fost condensate într-un loc care obligă la (aproape) nemişcare. De aici a apărut efectul de detaşare a spectatorului care vede că Gavrilescu parcurge un traseu, deşi nu se mişcă. Asta a dus la păstrarea lucidităţii publicului, martor profan la o ceremonie mistică. Asistînd la dispariţia profesorului, deşi beneficiază de perspectiva acestuia, spectatorul rămîne obiectiv, neimplicat, iar asta este incitant: să vezi ce se întîmplă cînd mori fără să mori. Decorul (Vladimir Turturică) construieşte acest spaţiu ambiguu, complet întunecat, cu două dulapuri cu cîte trei uşi care deschid/închid timpuri şi lumi diferite, cu personaje fantastice care se dovedesc a fi identităţi alterate ale unor personaje reale (distribuirea actorilor în mai multe roluri are aici o funcţie ceva mai complexă decît simpla nevoie de a folosi o distribuţie restrînsă, este vorba despre lumina şi umbra aceluiaşi personaj). În mijloc tronează un candelabru, un copac cu vîrful în jos care deconspiră poziţionarea lumii în care rătăceşte Gavrilescu (un cer răsturnat). Netrecînd testul celor trei ţigănci, profesorul rămîne suspendat în mijlocul lumilor, în purgatoriu, şi e obligat să înţeleagă şi să repare ce a greşit în viaţă. Moartea este accesibilă numai dacă ai socotelile încheiate.

Actorii sînt cei care dau carne acestui spaţiu riguros, a cărui penumbră este misterioasă, dar şi funebră, căci la final, descărcat de magic, locul devine brusc mortuar, fără nici o intervenţie exterioară: dulapurile par sicrie, iar florile luminate din copacul-candelabru arată ca o coroană. Richard Bovnoczki face un Gavrilescu timid, în care se simte blazarea, un personaj angoasat, şovăielnic, „frate“ cu Raskolnikov, pe care actorul îl joacă în spectacolul lui Yuri Kordonsky la Teatrul Bulandra. Amîndurora, Richard Bovnoczki le dă îndoiala şi stîngăcia, dar în nuanţe diferite. Febrilitatea lui Raskolnikov este aceea a intelectualului care testează limitele, cea a lui Gavrilescu ţine de mai degrabă de frica de a trăi şi de o anume filozofie „casnică“ sau cotidiană. Cele trei – număr sfînt şi diavolesc depotrivă – ţigănci (Corina Moise, Florina Gleznea, Cristina Casian) construiesc confuzia printr-o identitate multiplicată. Senzaţia de nălucă este creată, paradoxal, prin costume sobre, negre şi un machiaj standard care le uniformizează fără să le distrugă misterul. Sînt vizibile, dar nepalpabile şi neidentificabile. Aceleaşi actriţe în rolurile vecinelor lui Gavrilescu capătă materialitate. Pe acelaşi principiu al feţei şi reversului funcţionează şi Mihaela Trofimov în rolurile Baba şi Hildegard, un dublu al morţii şi al iubirii. Baba este un personaj fabulos, descins din ceţuri de vremuri, învăluită în mister, cu o rochie de mireasă văduvă şi un voal care o blurează, o femeie fără vîrstă şi fără substanţă. Iubirea pierdută a profesorului, Hildegard este un personaj simplu, fără artificii, dar care are la rîndul ei o substanţă fluidă, inconsistentă, este o prezenţă volatilă. Liviu Pintileasa şi Bogdan Cotleţ sînt ghizii trecerii (controlorul de tramvai şi birjarul), dar au şi apariţii secundare din sfera realului, comico-tragice.

Deşi aparent diferit de repertoriul de pînă acum al Teatrului Unteatru, La ţigănci are un element esenţial comun cu acesta: spectacolul serveşte textului şi, subsidiar, invită la lectură.

Oana Stoica este critic de teatru.

Mai multe