Impactul excesului – sculptura și teatrul
Grație lui Călin Stegerean am descoperit sculptura lui Mircea Roman. Inițial prin imagini cu un rar impact, iar apoi printr-o vizită la atelier. Un prieten căruia îi împărtășeam entuziasmul meu își formula sceptic o rezervă pe care o înțeleg, dar rămîne puțin pertinentă: „Nu e deloc modern”. De aceea tocmai i-am resimțit puterea atît de absentă în opere sculpturale actuale strict abstracte, jocuri de forme, combinații geometrice, inapte pentru acel dialog intens pe care – „puțin clasic”, cum sînt – îl caut în artă. Operele sale poartă amprenta unei sfîșieri ce se clamează fără rezervă și ne solicită adeziunea. Ele au această putere de a produce un șoc grație excesului, cu tot ce implică el ca rezonanță. Ca reverberație.
În atelier observ din profil o galerie de busturi sculptate în lemn sumbru, le privesc, mă îndepărtez și corpurile acestea cu umerii căzuți, în aceeași postură, îmi apar ca figuri ce par că se încovoaie sub apăsarea lumii. O greutate simbolică, o apăsare inevitabilă, ele poartă pe spatele lor greutatea cosmică, direct resimțită. Dar interesul operei provine din faptul că această condiție e una generală, umană, un destin al omului. Apoi, în vecinătate, pe un zid văd agățat ceea ce mi se pare a fi un înger, dar un înger făcut din surcele, din bucăți de lemn artizanal imbricate. Îl privesc și îi resimt condiția, aceea a figurii divine zdrobite pe pămînt. El pare a fi un suprviețuitor în așteptare.
Mircea Roman, Magazia
Sculptura lui Mircea Roman păstrează fragmente umane, dar înscrise în structuri care le integrează producînd figuri hibride, mereu sub amenințarea dispariției, dar nu a unei dispariții integrale. Acesta e discursul lui Mircea Roman: personajele sînt rănite, reduse la elemente disparate, dar nu total aneantizate. Și cum să rămîi indiferent la prezența materialului utilizat, șindrile savant combinate sau bucăți de lemn cioplite? Totul atestă fragilitatea, expune amenințările și dezastrele, dar nu se protejează grație metalului sau pietrei. Există o anumită înrudire între condiția figurilor și suportul lor, între decupajul și, apoi, montajul lor.
Aceste personaje sînt rănite, personaje sîngerînd care țîșnesc de pe suprafața unui zid, mereu în suspensie ca niște apariții invalide ce sfîșie noaptea neliniștii generale. Ele sînt reziduuri violente care interpelează privirea și agită spiritele. Puterea lor provine din patetismul expresiei și totodată din reducția parțială a corpurilor niciodată integral reprezentate.
Privesc aceste sculpturi trunchiate, aceste strigăte suspendate și, pornind de la prezența lor, imaginez un veritabil teatru shakespearian unde somnul a fost exclus și acești eroi mutilați se detașează ca protagoniști ai unei suferințe universale. Șocul provine și din contrastul între prezența intensă a figurilor rănite și mediocritatea materialelor de suport, improvizate, fără prestigiu și nici valoare exemplară. Grație unei asemenea soluții, excesul nu eșuează în patetic, ci se constituie într-o expresie tragică a condiției umane.
Andriy Zholdak, un mare regizor ucrainean interzis la Moscova, îmi scria acum puțin timp, strigîndu-și revolta și asumîndu-și condiția tragică: „Putin distruge libertatea unui popor. Inima îmi e spartă în bucăți”. Și în viață, și în artă, el se asociază artiștilor care cultivă excesul, care atacă limitele teatrului pentru a pune în evidență sfîșierea personajelor și lupta cu demonii interiori. În acest sens, el își alege repertoriul conștient de necesitatea unei comuniuni personale cu operele puse în scenă. Teatrul este o mărturie fără constrîngeri, și de aceea Zholdak îl preferă operei, unde muzica interzice asemenea libertăți extreme. Printre ultimele sale creații se numără Rosmersholm, spectacol de excepție, la Teatrul Maghiar din Cluj, și Barba Albastră de Bela Bartok, la Opera din Lyon. De astă dată, la Teatrul Național din Craiova, el se confruntă cu un text puțin frecventat, Femeia mării de Ibsen, și care totuși e o capodoperă. Aici se asociază cele două ramuri, realistă și simbolistă, ale teatrului ibsenian căci pe de o parte se revelează datele unei familii burgheze trăind pe malul unui fiord norvegian, iar pe de alta atracția pentru mare resimțită de tînăra eroină Elida, izolată ca o sirenă eșuată pe uscat. Chemarea valurilor și a întinderii ilimitate o agită constant, iar dorința de a fugi în căutarea unui logodnic marinar o sfîșie.
Andriy Zholdak, împreună cu scenograful sau Daniel Zholdak, propune un spațiu dublu plasat sub semnul apei, o piscină, un acvariu, dușuri, dar fără apă. Aceasta produce o insuportabilă senzație de manque, de absență. Apa e prezentă pe video, unde valurile își ritmează mișcările și vulturi de mare plutesc neliniștitor. Aici, mai mult ca oricînd, banda sonoră intervine în mod tulburător căci cuvintele și situațiile, grație muzicii, capătă o intensitate tragică. Auzim prăbușiri sonore, incantații sacre, lungi melopee melancolice. Muzica nu e un acompaniament, ci un partener mereu prezent.
Spectacolul trasează drumul tragic al Elidei care a intrat în familia doctorului Wrangel și a celor două fetițe avute dintr-o primă căsătorie. Soția de atunci a murit, dar Zholdak reia un procedeu important ce constă în a încarna pe scenă prezența celor dispăruți. Și aici e neliniștitor de prezentă soția defunctă ce se insinuează în jocurile de familie, în sărbătoarea pentru aniversarea ei: fantomele sînt printre noi. Zholdak abuzează uneori de soluții patetice cu un efect retoric „excesiv”, dar, pe de altă parte, are secretul de a adopta soluții enigmatice, ocazii de confruntare cu secretul lumii și al ființei, ca de exemplu în manipularea unei pietre masive de către Elida și al cărei sens rămîne indescifrabil. Poetic indescifrabil. Sau o altă soluție subtilă, logodnicul revenit după trei ani nu e prezent, ci jucat de Elida însăși, lăsîndu-ne să presupunem că e o creație a minții sale, o fantasmă care o atrage și îi determină plecarea (soluție diferită de a lui Ibsen la care, dimpotrivă, Elida consimte să rămînă).
Zholdak e un mare regizor de actrițe. Ele constituie o adevărată galerie trecînd de la Viața cu un idiot la Livada de vișini, de la Madame Bovary și Nana la Rosmersholm. Aici el ne descoperă o interpretă unică, Costinela Ungureanu, pe care o conduce alternînd comportamentul cotidian și pulsiunile lirice, acordîndu-i o dimensiune imaterială, deosebit de fragilă. Totul atestă în jocul ei puterea pasiunii pentru extensia mării și pentru nevoia de iubire, de dăruire extremă. Urmărim cînd deprimarea Elidei, cînd voința ei de a se elibera de cadrul familial care o sufocă. Ea e agitată de chemarea mării ca supremă șansă de supraviețuire. O asemenea actriță depășește puterea cuvintelor de a transmite bogăția jocului său. Un poem ar fi necesar. Cît am iubit-o pe Elida lui Zholdak…
Excesul refuză confortul artei consensuale.
George Banu este critic de teatru. Ultima carte publicată: Les récits d’Horatio (Actes Sud), apărută în versiune românească la Editura Tracus Arte.