Hainele noi ale democraţiei

● Contra democraţiei de Esteve Soler; regia: Alexandru Dabija; scenografia: Helmut Stürmer; costume: Corina Grămoşteanu; video: Cinty Ionescu; cu: Oana Ştefănescu, Alina Berzunţeanu, Mugur Arvunescu, Mihai Smarandache, Silvian Vîlcu, Richard Bovnoczki, Coca Zibilianu, Dan Năstase. Teatrul Odeon, Sala Studio. 

Trebuie să-i fi plăcut foarte mult regizorului Alexandru Dabija piesa lui Esteve Soler, Contra democraţiei, dacă s-a decis să o monteze a doua oară. În primul spectacol, la Secţia Germană a Teatrului Naţional „Radu Stanca“ Sibiu, a lucrat cu scenograful Dragoş Buhagiar; în cel de acum, de la Odeon, îl are partener pe Helmut Stürmer. Scenograful este important într-un demers repetitiv, căci face diferenţa cea mai vizibilă între cele două montări: un spaţiu închis la Sibiu, unul deschis la Odeon. Dincolo de imagine, cele două spectacole sînt total diferite din punctul de vedere al abordării textului. În spectacolul sibian, regizorul a preferat o atenuare a politicului, chiar o sterilizare a textului de componenta socială, în favoarea accentuării esteticului. La Odeon, critica politică, esenţială în dramaturgia lui Esteve Soler, îşi recapătă vizibilitatea, desigur, drapată în comic absurd, dar perceptibilă ca mesaj şi atitudine.

Trilogia dramaturgului catalan – Contra democraţiei, Contra progresului, Contra iubirii, traducere: Luminiţa Voina-Răuţ – are parte de un succes major. Sînt dese premiere în Europa, cele mai numeroase în partea estică a continentului (cea mai recentă: Contra progresului, la Teatrul Naţional Croat din Split). Asta se datorează, în parte, faptului că, în ţările foste comuniste, dezamăgirea experienţei capitaliste a fost cruntă, după ce oamenii au visat jumătate de secol la beneficiile libertăţii. În plus, predilecţia pentru absurd şi grotesc este mai accentuată în estul european.

Cu o structură fixă – cîte şapte piese scurte în fiecare episod, o scriitură alertă, cinematografică, cu replici scurte, directe –, trilogia (denumită de un critic spaniol „Esteve Soler contra a tot“) aruncă o privire critică asupra societăţii contemporane pe cale să se autodistrugă. În Contra progresului, tehnologia performantă tinde să înlocuiască omul, ordinea naturală este răsturnată (animalele stăpînesc lumea), limitele între real şi ficţiune sînt şterse şi omul este absorbit în propriile fantezii. Contra iubirii înregistrează degradarea afectivă şi utilizarea iubirii ca drog pentru manipularea omenirii. În Contra democraţiei, Soler demască eşecul sistemelor politice şi tranformarea omului în pionul puterii.

Dintre cele şapte piese scurte din Contra democraţiei, Dabija a ales şase, aceleaşi ca la Sibiu. Cea la care a renunţat este ultima, o întîlnire ipotetică între Dick Cheney, vicepreşedintele american din administraţia Bush Jr. şi regele Belgiei, Leopold al II-lea (1835-1909), într-un bar obscur, prilej cu care democraţia se dovedeşte a fi o manipulare istorică a umanităţii în favoarea protipendadei care transcende vremurile. Deşi demonstraţia lui Soler este întunecată ca viziune – omenirea este sclava puterii, care oferă profit unei elite reduse numeric şi lipsite de scrupule –, există şi speranţă: poporul este mai lucid decît cred torţionarii lui şi are capacitate de revoltă (chelneriţa refuză să-i servească pe cei doi, arătîndu-le degetul mijlociu). Eliminarea acestei piese lasă spectacolul, voluntar sau nu, într-o notă pesimistă, căci, din celelalte şase texte, speranţa lipseşte cu desăvîrşire. Nu şi umorul.

Într-un spaţiu deschis, o platformă a lumii, mărginită doar de un perete care foloseşte ca ecran pentru proiecţii şi pentru teatru de umbre, personajele burleşti ale lui Soler se joacă de-a sfîrşitul lumii. Un cuplu (Oana Ştefănescu, Mugur Arvunescu) este devorat de propriul copil (Coca Zibilianu), o creatură ilar-sinistră, care arată că viitorul omenirii nu e nici în ouă şi nici roz, dimpotrivă, umanitatea e capabilă să(-şi) (re)producă arma care o va extermina. Doi corporatişti (Mihai Smarandache, Silvian Vîlcu), abrutizaţi de agresivitatea muncii – corporatismul este o formă de război economic –, explodează într-o bătaie. Violenţa psihică se exorcizează într-una fizică. În al treilea scheci, numerele se termină la şase, fapt ce produce o dezordine universală.  

Cele mai puternice piese scurte rămîn celelalte trei. Povestea unui asasinat comis în societatea occidentală de o femeie arabă şi musulmană (Oana Ştefănescu) schimbă perspectiva asupra noţiunii de (in)toleranţă şi reflectă o altă faţă, întunecată, a democraţiei. Privită din perspectiva musulmană, democraţia occidentală are hibe. Ceea ce noi vedem ca o limitare a drepturilor omului – de exemplu, burka, vălul care acoperă faţa femeilor, ascunzîndu-le identitatea (şi forţîndu-le să comunice prin ochi, ceea ce duce la o întreagă poetică a senzualităţii, dar asta e altă poveste) –, pentru musulmani, este parte din cultura lor. A renunţa la burka poate însemna a renunţa la personalitatea proprie. Raţionamentul funcţionează şi în sens invers. Unul dintre „beneficiile“ pieţei libere, creditul ipotecar, este văzut în altă lumină din partea musulmană, ca jefuire a unui drept înnăscut („pămîntul ar trebui să fie proprietatea tuturor“). Problema este aceea a inexistenţei unui singur sistem de valori, dominant şi dominator, şi a abuzului în numele libertăţii, un abuz bazat pe neînţelegere (din păcate, textul este redus în spectacol, şi demonstraţia logică a lui Soler are de suferit). O altă metaforă a falimentului democraţiei este cea în care politicienii îşi aleg poporul, după ce l-au alungat (i-au distrus habitatul pentru a-l obliga să plece). Un politician dement (Richard Bovnoczk foloseşte cu mare atenţie gradaţiile unei schizofrenii care induce o asemănare cu Hitler) distruge un oraş din cauza unei dezamăgiri sentimentale. Lumea devine obiect de joacă, material pentru proiecţia unei suferinţe individuale. Capriciile unui politician duc la exterminarea umanităţii. Este aici o metaforă a conflictelor armate inutile (mai ales cele din ultimii 25 de ani, „războaiele pentru instaurarea păcii“, o aberaţie conceptuală). Ultima piesă scurtă pune accentul pe dezumanizarea cauzată de consumismul extrem, pe egoismul unei lumi pentru care valorile supreme sînt cariera şi profitul. Părinţii (Alina Berzunţeanu, Mihai Samarandache) îşi ucid copilul major (Silvian Vîlcu) pentru că le consumă resursele, ba, mai mult, îl transformă în sursă de venit. Cu acest final, regizorul arborează un pesimism declarat, chiar dacă mascat de umor absurd.  

Spectacolul ţine de preocuparea lui Dabija pentru absurd (în acelaşi teatru a montat Ionesco – Cinci piese scurte) şi face bine Odeonului, de vreme ce Sala Studio începe încet să-şi construiască o identitate, bazată pe dramaturgie şi estetici contemporane.  

La final, omul de serviciu curăţă dejecţiile acestei umanităţi bolnave. Democraţia ajunge la coşul de gunoi al istoriei.  

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: M. Marin