Globalizarea virală a teatrului

9 mai 2020   ARTE PERFORMATIVE

Tîrziu, în noapte, telefonez unei prietene de la Sibiu care, agitată, îmi mărturisește că mi-a ascultat doar intermitent o conferință căci voia să vadă și un spectacol al lui Lev Dodi, și reluarea Lecției lui Ionesco pusă în scenă de Mihai Măniuțiu, cu Constantin Chiriac și Ofelia Popii, că apoi s-a uitat la un spectacol de dans israelian transmis de la Paris și că, momentan, nu dorea să prelungească abuziv conversația cu mine fiindcă în cîteva minute începea un concert de operă de la Metropolitan… „Doar în timpul festivalului internațional mai am așa un ritm!” Ce plăcere! Felix Alexa îmi mărturisește regretul de a nu-i fi reamintit Antigona în regia lui Lefteris Voyatzis care deschidea manifestațiile online de la Epidaur, dar îl consolez anunțîndu-i capodopera lui Robert Wilson, Sonetele lui Shakespeare, la Teatrul Național din Craiova, un prieten mă sună pentru a mă informa că am șansa să văd două spectacole de la Schaubühne pe care știa de  mai demult că le-am ratat. Cu Andrei Șerban, mai prezent ca niciodată în fața ecranului, schimbăm link-uri pe care Dana Dima le deschide cu dexteritate. Niky Wolcz îmi solicită informații… el, care voiajează pe net ca un virtuoz! Astfel se formează adevărate rețele planetare reunind pe cei care, ca mine sau alți prieteni apropiați, optează pentru o asemenea soluție. Noi căutăm „teatrul peste tot”, oriunde în lume. Și astfel ne constituim într-un ansamblu securitar pe timpuri de însingurare – o consolare!

Teatrul e, aserțiune cunoscută, o artă a prezenței. Prezență împărtășită, la bine și la rău, căci să nu exagerăm mitologic: de cîte ori n-am vrut să părăsim o sală, să fugim de la un spectacol, dar de cîte ori nu ne-a delectat intimitatea cu publicul, relația cu el ca adunare efervescentă? Ea nu e, cum îmi replica un prieten, sinonimă cu fluxul inform al vizitatorilor unei expoziții, nici cu sala haotică a unui concert de rock. Dimpotrivă, ea se prezintă ca un ansamblu organizat care își păstrează dreptul la o identitate individuală în contextul unei comunități. Și de aceea satisfacția provine totodată din recunoașterea de sine și din asocierea cu partenerii de sală. „Singur printre ceilalți.” Aceasta explică de ce, în fața ecranelor, regret că ne lipsesc imaginile publicului. Mai ales în marile locuri unde el are o importanță deosebită. În splendidul teatru de la Epidaur nu vedem decît actorii, ca și pe stadionul de la Berlin unde Grüber a pus în scenă Călătorie de iarnă… spectatorii, ca ansamblu, lipsesc. Camera îi ignoră, îi exclude, uitînd că grație lor actul teatral se afirmă ca dialogic. Și nu doar scenic monologal. 

Această multiplicare a retransmisiilor e un răspuns improvizat la suspendarea brutală a teatrului căreia i se caută un paliativ prin reactivarea moștenirii, aceea a spectacolelor, a artiștilor. Operația se poate compara cu aceea a unor săpături arheologice. Spectacole vechi, uitate sau legendare, reapar pe ecrane tocmai pentru a atenua absența teatrului și a-i păstra locul temporar pustiu. De aceea se procedează la această sistematică operație de respirație artificială. Suflu injectat ca într-o operație de reanimare a unui bolnav în numele hotărîrii de a lupta, de a nu ceda, de a te opune. Act eroic pe care îl putem asimila, în alt plan, devoțiunii actuale a corpului medical. Pentru teatru, retransmisiile se constituie într-un front alternativ, consacrat rănilor sufletului. De aceea nu pot uita, ca pe un scandal, formula prim-ministrului francez care, cînd a anunțat obligația de a rămîne sedentari, a inclus printre activitățile nenecesare toate manifestările artei. Ele pot fi o sursă de contaminare, dar sînt necesare. Contra unui asemenea diagnostic s-a constituit rezistența online.

Retransmisiile, mai ales de teatru, mai puțin de operă, au suscitat îndelung o rezervă comună, a publicului și artiștilor deopotrivă. Invalide, amputate de esența fizică a jocului, reducîndu-l la o imagine de suprafață, li s-a reproșat inadecvarea cu esența teatrului, cu vorbele și corpurile ca manifestări în prezentul comun al sălii și al scenei. Personal, mai puțin agresiv, eu le-am asimilat unor ruine, căci, ca și ruinelor, le lipsesc anumite fragmente, dar putem detecta și persistențe care permit reconstrucții imaginare. Venus din Milo nu seduce tocmai prin absența brațelor? Azi, numeroși sînt cei care se acomodează cu ecranele, compromis determinat de acest domiciliu forțat, universal impus. Despre retransmisii putem spune ce s-a afirmat adesea despre traduceri: „Nu se pot face, dar trebuie făcute”, și de aceea azi, grație acestor inserții teatrale pe ecranele noastre, intrăm în biblioteca Babel a spectacolelor. Și în hățișul rețelelor explorate, cînd descoperim un grăunte de aur, cînd ne revoltă eșecul unor înregistrări. La fel ca la traduceri. Și unele, și altele alternează reușita „co-genială” cu deteriorarea deplorabilă. Andrei Șerban vedea entuziast Bacantele lui Grüber la New York, iar eu, la Paris, închideam televizorul în fața unei Livezi de vișini a lui Peter Zadek la Viena. Labirint cu revelații și fundături. Pierdem și cîștigăm.

Relația cu spectacolul real, cert, diferă, dar nu întotdeauna retransmisia implică doar deficit. Ea permite și accesul la o dimensiune adesea inaccesibilă din sală – auzim ce nu auzim, vedem ce nu vedem. Un splendid gros-plan al lui Titus din Bérénice a lui Grüber sau o șoaptă a Ludmilei Mikaël. „Murmurul este un strigăt ce nu-l poți clama, el vi se adresează pentru a-l asculta…”, spune Grüber. Putem percepe fizionomia tragică a lui Harpagon din Avarul lui Șerban la Comedia Franceză, putem accede la puritatea Giuliei Lazzarini în Ariel sau la întristarea lui Caramitru în Prospero. Beneficiul privirii de aproape! Cum se poate naște atîta adevăr dintr-o ficțiune? îmi spun uimit. Și atunci frustrarea se convertește în consolare. Ecranul e o lupă și mă reconciliez cu el captînd detalii artizanale. Descopăr pleoapa care palpită și vocea care psalmodiază. Un teatru de intimitate.

Teatrul pe ecrane ne permite reîntîlnirea cu morții, morți în costume. Actori cunoscuți, actori prieteni plasați nu sub amprenta doliului, ci sub aceea a jocului… joc nesfîrșit, pînă la capăt. Ilie Gheorghe în Faust, Virgil Flonda în Vladimir, Bruno Ganz… ei nu au murit, ei sînt prezenți sub ochii noștri și, ca într-o superbă nuvelă a lui Bioy Casares, Invenția lui Morel, ei beneficiază de un statut dublu, acela de prezență-absență. Încarnări și fantome. Doar aceste vizite retrospective online pot produce asemenea efecte. Sau asistăm la Hamlet-ul testamentar al lui Vlad Mugur, sau regăsim Livada lui Harag. Înregistrările servesc de muzeu în viață al martorului care am fost. Sau al îndrăgostitului de teatru care n-am încetat să fiu. Fragmente ale unei autobiografii reale sau imaginate. Un memento mori optimist… un timp, totul nu dispare.

Alfred de Musset elogia „teatrul într-un fotoliu“ pe care, circulînd cu prețul unor eforturi și dificultăți reale, dintotdeauna l-am repudiat. „Teatrul într-o sală”, în țara unde locuiesc sau altundeva, printre oameni, acesta mi-a fost crezul. Azi mă regăsesc „într-un fotoliu” pentru a călători în lume și a vizita acest regat al umbrelor care se agită pe ecrane. Mă confrunt cu indecizia între ce a fost și ceea ce, parțial, trăiește încă… Aștept însă un miracol, acela al reînvierii teatrului pe scenă, teatru pentru a cărui absență respirația artificială online doar ne atenuează frustrarea. Privesc strada Rivoli azi pustie, ieri cea mai animată din Paris, și circul în fața ecranului dintr-o țară în alta, de la un regizor cunoscut la unul anonim, mă rătăcesc în fața acestui fenomen nou, ambiguu și incert, globalizarea virală a teatrului. Ea își are meritele ei, e un balsam temporar, dar și defectele, e un remediu de substituție.

O actriță care făcea teatru și cinema, solicitată să-și declare preferința, răspundea: „La cinema trimiți scrisori, la teatru săruți. Uneori mă plictisesc de corespondență și vreau să sărut”. Și eu aștept „sărutul” teatrului.             

George Banu este eseist şi critic de teatru. Cea mai recentă carte publicată: Une lumière dans la ville, le lustre (Paris, Ed. Arléa).

Mai multe