Geografia memoriei

● Sidy Thal de Thomas Perle & Clemens Bechtel. Regia: Clemens Bechtel. Decorul și costumele: Șteff Chelaru, Ioana Groza. Muzica: Dan Simion. Documentare: Maria Irimia. Colaborare dramaturgică: Dan Druță. Asistență de regie: Isolde Cobeţ. Înregistrări pentru audio-walk & video design: Alex Halka. Cu: Maia Morgenstern / Viorica Predica / Enikö Blénessy, Katia Pascariu / Silvia Török, Daniela Török, Olga Török, Oana Vidoni, Radu Brănici, Mircea Dragoman / Rareș Hontzu, Mihai Prejban / Richard Hladik. Teatrul German de Stat din Timișoara & Teatrul Evreiesc de Stat din București.

„Cum reconstruim trecutul? Din ce perspective? Mă preocupă și mai mult examinarea valorii teatrului. De ce vrem să continuăm să jucăm în timp ce lumea se prăbușește în jurul nostru?” Acest text îi aparține regizorului Clemens Bechtel, care a recuperat teatral un moment istoric puțin cunoscut: atentatul legionar de la teatrul din Timișoara din 26 noiembrie 1938. Pe fundalul arestării unor membri marcanți ai mișcării legionare, inclusiv a liderului Gărzii de Fier, Corneliu Zelea Codreanu (care va fi asasinat cîteva zile mai tîrziu, pe 30 noiembrie), au avut loc mai multe incidente violente orchestrate de gardiști sub conducerea lui Horia Sima. În clădirea actualului teatru timișorean, pe atunci Palatul Culturii, în timpul unui spectacol al companiei lui Sidy Thal – o actriță și cîntăreață de origine evreiască din Cernăuți –, au fost aruncate de la balcon două grenade asupra spectatorilor. Patru persoane au murit și 70 au fost rănite. Regizorul Clemens Bechtel și dramaturgul Thomas Perle (născut în România și stabilit în Germania după căderea comunismului) refac prin documentare nu doar incidentul din 1938, ci și peisajul social-politic în care acesta a avut loc. Spectacolul Sidy Thal reunește trupele Teatrului Evreiesc de Stat din București și a Teatrului German de Stat din Timișoara, cu distribuții multiple și hibride (actori din ambele trupe joacă în fiecare versiune). Se joacă în limbile idiș, germană și română, alternativ la București și Timișoara. Este un spectacol itinerant, care se desfășoară în trei spații de joc, indoor și outdoor, și care cuprinde un traseu în aer liber prin oraș. Traseul timișorean urmărește spații importante pentru incidentul istoric, precum Sinagoga din Cetate și Politehnica (unde erau studenți atacatorii), în timp ce la București plimbarea are loc în cartierul evreiesc, cu plecare de la Sinagoga Mare.    

Sidy Thal este, prin urmare, un spectacol cu o arhitectură complicată, cu multiple spații de joc, vorbit în mai multe limbi și cu poziționarea publicului în ipostaze diferite (fără să fie propriu-zis un spectacol interactiv). Și la nivel dramaturgic, structura este eclectică. Prima parte este un reenactement  al unui spectacol „clasic” evreiesc pe care l-ar fi putut juca trupa lui Sydi Thal – Motl, fiul Cantorului, de Scholem Alejchem –, o poveste care ficționalizează problemele evreilor în epocă (frica de pogrom, nevoia de imigrare, la acel timp destinația principală fiind America), urmat de pregătirile trupei de actori pentru un turneu. A doua parte este traseul în aer liber pe care îl parcurg spectatorii (echivalent al călătoriei actorilor) și care funcționează ca audio-walk, cu trei scene care arată tensiunea antisemită la vremea aceea: călătoria cu trenul a trupei lui Thal este presărată cu remarci de acest fel, ba chiar și cu cîteva îmbrînceli. Una dintre cele trei opriri de pe traseu se face pentru a urmări monologul unei femei  îmbrăcate în costum popular șvăbesc care reflectă asupra relației dintre identitatea sa etnică germană și țara în care trăiește, pe cale să devină fascistă. Cea de-a treia parte se derulează în sala de teatru și reconstituie încrucișat atentatul propriu-zis, într-un decor format dintr-un candelabru și schele (o secțiune sintetică în arhitectura scenică a teatrului timișorean). Un plan urmărește atacatorii, dintre care se identifică Ghedeon, un etnic german adept al legionarilor, care are o conversație imaginară cu idolul său, Zelea Codreanu. Un alt plan scanează publicul spectacolului lui Sydi Thal prin relația de prietenie dintre două spectatoare, o evreică și o nemțoaică, ce percep diferit antisemitismul vremii.  

Spectacolul vizează un continuu joc de identitate și gen între personaje și actori. Actorii joacă mai multe roluri și nu la întîmplare – de exemplu, actrița care o joacă pe Sidy Thal interpretează și reprezentarea lui Codreanu în imaginația lui Ghedeon, iar distribuția pentru aceste două roluri este triplă. Poziționarea celor două personaje este antagonică, Thal și Codreanu reprezintă victima și călăul în perioada fascistă. În același timp, Sidy Thal reflectă asupra rostului teatrului în vremuri tulburi, în special de păstrător/recuperator al memoriei, exact ceea ce spectacolul face. Nici multiplele distribuții, nici folosirea mai multor limbi nu se limitează la un simplu joc. Sidy vorbește idiș, legionarii vorbesc română, Ghedeon vorbește germana (în versiunea văzută de mine, cu Silvia Török). E aici expresia unui compozit etnic complex care a evoluat sinuos în timpul fascismului și chiar dacă spectacolul doar o sugerează (românii aderă la legionarism, evreii devin victime, germanii se află între asocierea în grup și forțată cu nazismul și atracția individuală față de fascism), el lasă loc pentru reflecții asupra acestui subiect. 

Spectacolul recuperează un incident fascist astăzi, într-o perioadă cînd naționalismul și intoleranța sînt în creștere în întreaga lume. Aș zice că marele său merit rezidă în punerea acestei istorii necunoscute în lumină, chiar dacă uneori firul narativ se pierde în prea mult fragmentări. Dar nu e singurul merit. La Timișoara, spectacolul conectează clădiri și spații cu o istorie neștiută. La București, se pune reflectorul pe cartierul evreiesc, dispărut în mare parte – au mai rămas Templul Coral, Sinagoga Mare, acum muzeu, teatrul și cîteva case – și sufocat de blocuri comuniste și de clădiri de birouri corporatiste. Și apoi, așa cum spune Bechtel, spectacolul ridică chestiunea rolului artei în timpuri convulsive. Astăzi, după o pandemie și două războaie izbucnite în doi ani, cu ascensiunea populismului și a neofascismului și cu planeta de-a dreptul în flăcări, întrebarea este cum nu se poate mai actuală.

Oana Stoica este critic de teatru.