Frumuseţea ca uniformă

● Urîtul, de Marius von Mayenburg, regia Theodor-Cristian Popescu, Teatrul German de Stat din Timişoara 

Un cub zăbrelit de metal cu leduri ca o celulă de interogatoriu. Lumină rece, chiar şi atunci cînd ţipă în culori tari, portocaliu sau galben. Cîteva siluete androgine, îmbrăcate în uniforme cenuşii ca salopetele de cosmonaut. Mai multe personaje poartă aceleaşi nume şi sînt jucate de aceiaşi actori. E destul de dificil de înţeles care-i cine. Succesiunea scenelor e rapidă, fără avertizare. Doar lumina se modifică, uneori e neutră, alteori devine obositoare şi scormonitoare, chirurgicală sau colorată, ca de discotecă. În acest decor pop & SF (scenografia Velica Panduru), personaje descărnate, caractere scheletice se mişcă într-un ritm constant, robotic (una dintre sursele de inspiraţie a fost Odiseea spaţială 2001 a lui Stanley Kubrick). Spectacolul lui Theodor-Cristian Popescu Urîtul se articulează exclusiv din lumini şi din muzica abrazivă a lui Vlaicu Golcea care marchează schimbările de loc şi de personaje. Senzaţia este de spectacol-puzzle mai mult decît de spectacol-videoclip, căci jocul de-a ghicitul personajelor captivează în primă fază, pentru ca apoi să capete un sens neaşteptat. În fapt, spectacolul prefigurează lipsa de individualitate ca element esenţial (şi coşmaresc) al viitorului.

Teatrul German din Timişoara se află la al doilea spectacol pe un text de Marius von Mayenburg. În urmă cu cîţiva ani, regizorul Radu-Alexandru Nica a montat cea mai cunoscută piesă a dramaturgului german, Chip de foc. Von Mayenburg identifica acolo dezintegrarea familiei contemporane ca generator de violenţă. Disecţia pe psihicul adolescentin, care reacţionează visceral la traume familiale, se subsumează unei teme vehiculate în scriitura contemporană (Ian McEwan – Grădina de ciment). Partenerul lui Thomas Ostermeier la Schaubühne, Berlin, pentru care traduce şi rescrie texte clasice sau contemporane în scenarii ingenios-logice (antologic rămîne scenariul său la Hamlet în care a redus personajele la şase, a scuturat volutele metaforelor shakespeariene, a tăiat draconic textul urmărind strict funcţionalitatea poveştii), Marius von Mayenburg este foarte atent la dramele/tragediile contemporane. Lumea se schimbă şi fiinţa umană trebuie să răspundă unor cerinţe care îi modifică personalitatea şi, uneori, chiar persoana.

Urîtul porneşte aparent de la un concept clasic: frumuseţea ca ideal al umanităţii. Laudă celui frumos! Conceptul este însă deformat. Frumuseţea este necesară astăzi pentru că vinde. Marketingul contemporan îl foloseşte pe om ca accesoriu pentru publicitate. O maşină nu se vinde fără imaginea unei fete aproape nude, pe capotă. Cumperi maşina şi ai fata, asta este sugestia care transformă omul în bonus. Depersonalizare majoră: omul ca anexă a unui obiect. În Urîtul, situaţia este împinsă pînă la absurd. Lette, inventatorul unui ştecăr, îşi face o operaţie estetică pentru a-şi putea prezenta produsul la o conferinţă. Firma pentru care lucrează decisese să trimită un alt angajat în locul lui, întrucît Lette este urît şi asta afectează şansele de a vinde produsul. De la acest enunţ, von Mayenburg ridică mai multe probleme. În primul rînd, care este prototipul frumuseţii? Care sînt standardele, cine decide ce e frumos şi ce nu, care este reperul estetic absolut? Au fost făcute studii despre proporţiile perfecte ale feţei, artiştii plastici au produs, de-a lungul timpului, prototipuri de frumuseţe, dar receptarea ca „frumos“ sau „urît“ rămîne, în esenţă, subiectivă. Conceptul asupra frumuseţii diferă în timp, de la o cultură la alta (Venus din Millo sau Kate Moss). Regizorul Theodor-Cristian Popescu a avut inteligenţa de a alege o figură neutră pentru acest rol (Alex Halka), tocmai pentru a demonstra că percepţia e relativă. Mai mult, după operaţie, figura actorului nu se schimbă. Nu e vorba de un efect placebo – îl „vedem“ frumos pentru că ştim că a fost „îmbunătăţit“ –, ci despre anularea categoriilor estetice. Căci în momentul în care Lette devine frumos, ceilalţi îi copiază chipul şi îi anulează astfel unicitatea. El nu mai este nici frumos, nici urît. Este un oarecare. Un om fără chip. Diferenţa este cea care individualizează, personalizează, valorizează.

Von Mayenburg emite o ipoteză pesimistă: în goana după frumuseţe, oamenii ajung să semene între ei pînă la identificare. Frumuseţea se banalizează. Concluzia este aceeaşi ca în Povestea porcuşorului verde, din piesa lui Martin McDonagh, Omul pernă: fii fericit pentru că eşti diferit! Şi aici, von Mayenburg atrage atenţia asupra demenţei generalizate pe care a generat-o chirurgia plastică. Tabloidele sînt pline de chipuri fără expresie, serii de păpuşi gonflabile însufleţite. Apare însă şi reversul frumuseţii de bisturiu. După cîţiva ani de la operaţii, cînd pacientul îmbătrîneşte, îi „cade“ faţa. Aceleaşi tabloide, care glorifică perfecţiuni umane obţinute cu cuţitul, prezintă cu satisfacţie fotografii sinistre cu foştii clienţi ai plasticienilor. Poate e pedeapsa biblică pentru omul care modifică creaţia divină. Este incitant însă, dacă ne gîndim că frumuseţea obţinută în laborator se sfîrşeşte în urîţenie. Pactul cu diavolul nu ţine mult, asta ştim de la Faust.

Premisa de la care pleacă piesa lui von Mayenburg mai are un aspect provocator: frumuseţea ca element esenţial în orice CV, chiar dacă e vorba de produs ştecăre. Doar cei frumoşi vor supravieţui. Se pune astfel baza unei discriminări absurde care trimite la nebunia nazistă cu rasa ariană. Realitatea dă însă o replică hilară: în China, au apărut anunţuri de angajare în care se cere ca potenţialul candidat să fie născut într-o anumită zodie. Corporaţia uniformizează, anulează personalitatea, robotizează, fură vieţi şi chipuri, e stăpînul absolut, noul demiurg malefic.

Marius von Mayenburg spunea că regretă că nu s-a gîndit să transforme şi femeile din text în Lette (declaraţie făcută într-un interviu prezentat în „Programul“ de sală, prilej cu care remarc consistenţa caietelor-program de la Teatrul German din Timişoara). Theodor-Cristian Popescu a făcut însă acest lucru în spectacol prin androginizarea tuturor personajelor. Parcursul lor nu este de la urît la frumos, ci de la individual la uniform. Şi asta este oarecum înfricoşător.

Urîtul este un spectacol-concept: într-un decor Matrix, umanoizi cenuşii caută frumuseţea. Un posibil răspuns se găseşte într-o imagine cu o textură inedită: un corp seminud întins în cuşca de metal cu leduri. Unica sursă de căldură vine din pielea aurie a actorului.

Oana Stoica este critic de teatru.