FITS sau teatrul-oraş

1 iulie 2015   ARTE PERFORMATIVE

● Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, ediţia a 22-a, 12-21 iunie 2015.  

Invadat de miros de iasomie şi caprifoi, Sibiu devine la început de iunie un oraş performativ datorită Festivalului Internaţional de Teatru. Gîndit ca un impuls de explorare a spaţiului comunitar şi de testare a limitelor (de receptare) prin performance, FITS a cucerit de-a lungul timpului noi teritorii ludice, descoperind deopotrivă locuri şi publicuri. Structura sa arborescentă şi conţinutul eclectic au avut cîştig de cauză în timp, atrăgînd spectatori diverşi care îşi decupează propriile programe din oferta generoasă a festivalului. Am descoperit în acest an diferite formule de performativitate propuse de FITS, de la cele „clasice“, din spaţiile de spectacol, pînă la omul-performance Dan Perjovschi (care face spectacol din arta vizuală), de la tangoul dansat în aer pînă la soldatul chinez devenit coregrafă (Jin Xing este primul transsexual din China), de la frusteţea estetică a lui Daniel Veronese la poetica multimedia a lui Joël Pommerat. 

Aparent, festivalul are o arhitectură haotică, dar publicurile sînt bine ţintite şi mizele sînt clare: coagularea comunităţii prin diversitatea ofertei culturale astfel încît fiecare să se regăsească în eveniment, descoperirea oraşului, provocarea spectatorului şi confruntarea lui cu noi limbaje performative, includerea cărţilor şi a vizualului în sfera spectacolului, exersarea dialogului prin întîlnirile cu creatorii, promovarea dramaturgiei contemporane în spectacole-lectură. 

Ludic auster într-un festival baroc 

FITS are întotdeauna o notă (sau mai multe) de

. Ediţia din acest an a mizat pe celebritatea lui Klaus Maria Brandauer, actor de teatru şi mai ales de film, cunoscut publicului larg, dacă nu din

şi

atunci măcar din

unde juca alături de Meryl Streep şi Robert Redford. Brandauer a jucat la Sibiu

în regia lui Peter Stein, care a respectat cu religiozitate textul şi didascaliile lui Samuel Beckett. Într-un spaţiu decupat ca o insulă, personajul-clovn deconstruieşte o complicată relaţie cu memoria, de care are nevoie pentru a-şi justifica recluziunea, renunţarea la viaţă, detenţia în „amintiri“ ca singură formă de supravieţuire. Krapp al lui Brandauer are răutatea schizofrenică a nefericirii, jucată parcimonios, fără risipă de gesturi sau mimică. Rigoarea actorului este remarcabilă, dozajul gesturilor şi al mimicii este farmaceutic cîntărit. Decesul lui Krapp pe masă, într-un

al iubirii, apropie două elemente definitorii pentru personaj, sexul şi moartea, primul urmat de o lungă analiză, întinsă pe zeci de ani, al doilea precedat de o lungă aşteptare. 

Un alt tip de monodramă a creat Olivier Py, directorul Festivalului de la Avignon:

text propriu montat la Teatro de la Abadia cu Pedro Casablanc. Spectacolul, creat în cadrul proiectului

este construit aproape în întuneric (Py are aceeaşi simpatie pentru penumbră ca şi Joël Pommerat), unul al minţii, căci personajul, un bărbat matur, se trezeşte cu teama imposibilităţii de a crea. Pedro Casablanc susţine timp de o oră un discurs neîntrerupt despre frică şi o posibilă extincţie a lumii prin dispariţia creativităţii, asta în timp ce aleargă continuu (ca şi Nicoleta Lefter în spectacolul

, regia Silvia Călin, text Ana Maria Sandu) pe lîngă / printre pereţi imenşi care îi „presează“. În această lume care sufocă omul, discursul lui Py este profund pesimist, din dramaturgie şi din spectacol, dar este şi anti-dramatic, căci textul pare mai degrabă destinat lecturii decît reprezentării, şi de aici dificultatea percepţiei, nu la nivel intelectual, ci la nivel performativ. FITS a lansat şi cartea lui Olivier Py,

în aforisme consistente, care deschid întrebări şi uneori se contrazic savuros. Există definiţii foarte scurte ale teatrului şi, dintre ele, aceasta mi-a plăcut cel mai mult: „Asentiment“. 

Eimuntas Nekrosius, gurul lituanian al regiei, a revenit la Sibiu cu cea mai nouă producţie a companiei sale Meno Fortas,

Deconstrucţia vizuală a textului, marcă a lui Nekrosius, s-a păstrat, dar stilul său s-a esenţializat, a devenit mai auster, metafora a fost sublimată. Spectacolul începe cu povestea spusă din mai multe perspective, a lui Dumnezeu, a Satanei şi a lui Iov însuşi, şi se construieşte din elemente primare (altă marcă a regizorului, dar aici are o motivaţie clară, fiind vorba de o poveste biblică): lemn, hîrtie, pînză. Credinţa, negarea, independenţa şi revenirea la credinţă a lui Iov alcătuiesc un proces de reidentificare format vizual dintr-o înşiruire de gesturi simple, de mare impact: Dumnezeu construieşte, Satana distruge, Iov este un pion pierdut între ei, cu un singur moment de afirmare a personalităţii. Dacă, la Nekrosius, acesta a fost un spectacol auster, la argentinianul Daniel Veronese minimalismul a mers pînă aproape de limită. În

Veronese foloseşte o poveste încurcată de familie, cu secretele şi dramele aferente, pentru a elimina orice element artificial de teatralitate. Textul este frust, spectacolul refuză metafora, scenele sînt directe, acţiunea curge brutal, fără metatext, cu un final abrupt. Un spectacol ca o lovitură de bici, care determină în primă fază o reacţie de respingere şi abia după un timp de decantare devine atractiv conceptual. 

Tot în zona austerităţii performative a fost şi spectacolul de la Deutsches Theater Berlin,

regia Brit Bartkowiak, pe un text de Marianna Salzmann, despre identitatea evreiască şi modificările sale de-a lungul timpului. Trei generaţii – bunica, mama, fiica – se confruntă cu diverse provocări în a-şi asuma/nega originea iudaică, contestîndu-şi reciproc alegerile de viaţă, făcute tocmai în numele acestei identităţi. Experienţa nazismului, a comunismului şi a democraţiei capitaliste determină poziţionări diferite, dar, în esenţă, identitatea rămîne aceeaşi. Într-un decor format din mobile, predominant scaune, mai vechi şi mai noi, cele trei personaje funcţionează ca nişte pîrghii de memorie colectivă. Spectacolul serveşte textul, refuzînd vizualul sau deturnarea mesajului spre o poetică regizorală puternică, un lucru cu care est-europenii sînt mai puţin obişnuiţi. 

FITS este un festival puternic pentru că ajunge la oameni diferiţi ca nevoi şi gusturi şi pentru că îşi permite să rişte cu noi formule de performativitate. Dar despre asta, pe larg, în articole viitoare. 

Oana Stoica este critic de teatru. 

Foto: J. Rakete, M. Ştefănescu

Mai multe