Femei oropsite, regizori pedepsiți

Aşa cum spuneam în articolul de săptămîna trecută, principala activitate a delegaţilor sosiţi la Erevan, la mijlocul lunii iunie, pentru a lua parte la cel de-al 25-lea Congres Mondial al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru (AICT/ IATC, conform acronimului francofon sau celui anglofon), a fost, dincolo de alegerea, pentru doi ani, a conducerii organizaţiei, dezbaterea. Pe hîrtie, cel puţin, unde unui simpozion de două zile dedicat temei „Redefinind feminitatea în teatrul de azi“ îi urma o discuţie asupra teatrului armean, prin prisma spectacolelor propuse de gazde drept eşantion. În fapt, aceleaşi gazde, deopotrivă oriental-ospitaliere şi pragmatice, au înlocuit ultimul punct de pe agenda congresului printr-un ospăţ stropit cu faimosul coniac „Ararat“, pe care capitala micii republici transcaucaziene (circa trei milioane de suflete, o treime dintre ele locuind la Erevan) se mîndreşte că-l produce – pe bună dreptate, de altfel. Deşi, cinstit vorbind, nici cu teatrul nu stă foarte rău, căci oraşul, pe jumătate cît Bucureştiul ca întindere şi populaţie, are un număr egal de instituţii de spectacol: în jur de douăzeci, unele cu mai multe săli. Totuşi, criticii sînt mai simpatici la masă decît la catedră.

La masă au stat ei şi dezbătînd – şi anume la mese dotate cu microfoane şi căşti pentru traducere simultană, limbile anunţate fiind, desigur, engleza şi franceza, plus armeana, în beneficiul organizatorilor, viitori membri (in spe, deocamdată) ai AICT. Totuşi, la largul lor s-au aflat doar vorbitorii de engleză, căci translaţia în franceză nu a funcţionat deloc, iar cea în armeană s-a executat – divan-like, ca să zic aşa – într-un colţ al sălii, unde traducătoarea zumzăia harnic către un număr de persoane instalate foarte comod, cu sucuri şi cafele, pe fotolii sau perne. Deficienţele de comunicare/organizare au făcut însă ca amplul referat despre teatrul armean al reprezentantului gazdelor să rămînă netradus şi enigmatic – destul de frustrant pentru ambele părţi, mai ales că limba armeană, cu o vechime, pare-se, milenară şi cu afinităţi puternice cu graiuri precum cel sumerian antic, de pildă, este, din păcate, total inaccesibilă altminteri.

Criticilor li s-a propus, aşadar, să discute despre femeie/feminism/feminitate în teatrul contemporan, concepte definite oarecum vag în textele de prezentare a simpozionului, după cum s-a observat. A fost, probabil, motivul pentru care cele mai multe dintre prezentări au propus, de fapt, o panoramare din unghi istoric a chestiunii feminine în teatrul respectivelor naţiuni – interesantă, fără îndoială, dar, de la un moment încolo, obositoare, căci repetitivă. Iar constatarea că, pretutindeni în lume, existenţa femeii în teatru, ca subiect, obiect sau instrument, s-a supus logicii şi prepotenţei masculine nu a fost nici ea de natură să zguduie prea tare conştiinţele şi cunoştinţele participanţilor. Au fost remarcate, totuşi, unele mutaţii actuale, datorate creşterii numărului dramaturgilor şi regizorilor de sex feminin, mai cu seamă în peisajul teatral european şi nord-american.

În rest, cum spuneam, criticii au fost duşi la spectacole. Nu mai puţin de 18 producţii diferite, aparţinînd unui număr de 16 teatre au fost oferite spre degustare vizitatorilor, pierduţi un pic în acest vîrtej de titluri (unele, inedite) şi nume, cînd familiare (Aristofan, Shakespeare, Gogol, Brecht, Dürrenmatt şi, insistent, William Saroyan, autor cu ascendenţă locală), cînd complet străine, precum N. Santoyan, A. Tigranyan, H. Teqgyozyan sau A. Yernjakyan. Hazardul m-a dus la Sasuntsi Davit, spectacol întemeiat pe o epopee populară vorbind despre luptele armenilor împotriva otomanilor asupritori, prezentat de Teatrul Muzical de Cameră, o montare experimentală, i-am zice noi la Bucureşti, în care un grup de tineri actori izbuteau, fără decor şi cu minime elemente de costum şi recuzită, fără emfază şi declarativism, să recreeze, simplu şi emoţionant, un episod eroic din istoria lor, apoi la un interminabil şi oarecum elementar Un om egal un om de Bertolt Brecht (Teatrul de Comedie Muzicală „H. Paronyan“), apoi la Ak-Ak, după Mantaua lui Gogol, la Teatrul de Păpuşi „H. Tumanyan“, un spectacol cu păpuşi foarte expresive şi abil mînuite, dar subminat de o dramaturgie haotică (regia: Ruben Babayan), puţin mai tîrziu, în aceeaşi seară gogoliană, la Revizorul (Teatrul Dramatic Rus „K. Stanislavski“), piesă montată de faimosul Aleksandr Samsonovici Grigoryan în „haine“ contemporane, cu spirit comic viguros, cu un impecabil simţ al ritmului şi cu la fel de impecabili actori, apoi la un Macbeth „expresionist“, încărcat de „semne“ (Teatrul Dramatic „H. Ghaplanyan“) şi, în fine, la un excelent Opera de trei parale de Brecht, tineresc, inteligent şi jucat de o echipă ireproşabil antrenată din toate punctele de vedere: rostire, mişcare, cînt (Teatrul de Stat „Hamzgayin“). Cu excepţiile menţionate, nicăieri nu am aflat cum se numeau regizorii spectacolelor.

În materie de regie, o vizită la uluitorul muzeu dedicat lui Serghei Paradjanov, legendarul cineast revendicat deopotrivă de Armenia şi de Gruzia vecină, te despăgubeşte însă din plin. Şi îţi oferă, într-un ameţitor concentrat de spiritualitate eurasiatică, o imagine de neuitat a acestui extraordinar colţ de univers.

Alice Georgescu este critic de teatru.