Fabuloasa viaţă a femeilor în Epoca de Aur
● În umbra marelui plan, regia & dramaturgia: Catinca Drăgănescu. Scenografie: Anda Pop. Asistență creativă: Catrinel Bejenariu. Distribuție: Raluca Mara, Oana Mardare, Paula Rotar, Doru Mihai Taloș. Reactor de creație și experiment, Cluj. Program cultural co-finanțat de AFCN, Primăria și Consiliul Local Cluj-Napoca și UNITER.
Reactor de creaţie şi experiment din Cluj este unul dintre cei mai activi actanţi din teatrul independent. Producător de spectacole, posesor de spaţiu de joc, organizator de programe teatrale şi de educaţie culturală, Reactor a fost creat de actori clujeni imediat după absolvirea facultăţii (Oana Mardare şi Doru Taloş conduc, muncesc şi răspund de existenţa sa) ca un loc în care tinerii artişti să-şi poată exprima, experimenta, dezvolta şi cizela interesele şi aptitudinile artistice. În timp, datorită unei prezenţe active – generată de un efort uriaş pentru obţinerea fondurilor, provenite din finanţări nerambursabile, majoritar de la AFCN, şi pentru gestionarea administrativă a proiectelor finanţate –, sesizabilă la nivel naţional, Reactor a devenit un jucător important pe scena independentă, reuşind să se dezvolte artistic, atît la nivelul construcţiei spectacolelor (datorită regizorilor invitaţi, tineri, dar cu experienţă de scenă), cît şi la nivel actoricesc.
Unul dintre spectacolele lor recente, În umbra marelui plan (selecţionat în Festivalul Naţional de Teatru 2018), este un exemplu de show care arată maturizarea artistică a Reactorului. Creat de regizoarea Catinca Drăgănescu, spectacolul investighează perioada comunistă din perspectiva generaţiilor care nu au cunoscut-o direct, dar care simt nevoia de a explora trecutul pentru a înţelege prezentul. Spectacolul este o saga de familie întinsă pe trei generaţii, prezentată din punctul de vedere al femeilor, dar în continuă relaţie cu bărbaţii, ai familiei şi ai istoriei. Căci spectacolul (în contrast cu documentarele, care alcătuiesc majoritatea producţiilor de la Reactor, acesta are un scenariu ficţional) vizează două direcţii: pe de o parte, discrepanţa între retorica oficială comunistă şi realitatea individuală, pe de altă parte, o perspectivă feminină asupra istoriei recente.
Analiza perioadei comuniste, de la instalare la cădere, se realizează printr-o ironică înşiruire de sloganuri, cuvîntări (precum cea din 1968 a lui Nicolae Ceauşescu, excelent impersonat de Doru Taloş), retorică stereotipă pozitivist-revoluţionară şi concepte utopic-aberante (precum „omul nou“), ba chiar şi şlagărele vremii (cu versurile adaptate, mai mult sau mai puţin inspirat, pentru a ilustra/explica o idee sau un moment istoric), toate caricaturizate prin prelucrarea lor, dramaturgică şi ludică, iar uneori, doar prin simpla lor enunţare sau punere în contrast cu o naraţiune, astfel încît să devină vizibile atît absurdul şi falsitatea acestui discurs oficial, cît şi capacitatea lui de contaminare. O a doua linie dramaturgică vizează poveşti personale (ficţionale), în speţă, cea unei familii lărgite, ai cărei membri au origini (şi viziuni politice) diferite, dar ajung să urmeze aproximativ acelaşi traseu în timpul comunismului (uniformizarea existenţială presupunea şi un model de acceptare şi nemulţumire) pentru a se separa din nou, în preajma anului 1989. Apar aici şi cei care îşi pierd idealurile revoluţionare şi se resemnează sau îmbrăţişează ideologia reală (ceea ce mi-a amintit de eseul documentar al lui Mihail Şişkin, Campanila San Marco, despre Lidia Kocetkova, o doctoriţă participantă la Revoluţia din 1918, condamnată şi ucisă chiar de ideologia pe care a propovăduit-o, dar şi de hitul literar al vietnamezului Viet Thanh Nguyen, Simpatizantul), şi cei care sînt „duşmanii poporului“ din start şi încearcă să se adapteze unui regim care le este ostil. Spectacolul scanează modul în care omniprezenţa Securităţii a dus la instaurarea unei neîncrederi generalizate, în condiţiile în care pactul cu poliţia politică putea fi făcut de oricine, iar valorile morale (onestitate, loialitate etc.) dispăruseră. Sigur, şi în capitalism asistăm la un faliment al moralităţii, dar numai idealiştii pot crede că oponentul răului este obligatoriu binele.
A doua direcţie pe care o urmăreşte aici Catinca Drăgănescu, perspectiva feminină asupra comunismului, se bazează pe diferenţa dintre rolul alocat femeii în discursul public şi realitatea socială. De la transformarea egalităţii de gen în uniformizare existenţială (munci dure, brute, o viaţă standard, urmînd aceiaşi paşi: serviciu, căsătorie, copii) pînă la latura ascunsă şi agresivă a Puterii („egalitatea“ presupunea existenţa unei ierarhii în care cei din vîrf aveau privilegii, iar puterea lor devenea, uneori, violentă) sau la cea explicit abuzivă (interzicerea avortului a avut o serie de consecinţe dramatice: decese, condamnări, trădări etc.), între varianta oficială a identităţii feminine în comunism şi realitatea din teren se cască o prăpastie. Şi spectacolul o arată printr un slalom continuu între sterilitatea caricaturizată a discursului public şi dramele personale, uneori enunţate scurt şi sec, ca tăişul unui cuţit, alteori explicitate în (prea) lungi pasaje lirice (poeme urbane). Personalităţi captive într-un model existenţial strict şi abuziv, agresate „legal“, femeile au trăit vieţi rudimentare, la limita supravieţuirii. Trei actriţe (Raluca Mara, Oana Mardare, Paula Rotar) au multiple identităţi scenice şi profiluri psihologice, iar singurul actor (Doru Taloş) joacă un prototip masculin, prin definiţie abuziv, chiar şi cînd este nevolnic. Şi aici aş reveni la ideea de dezvoltare artistică a actorilor care joacă la Reactor (fără a fi o trupă angajată): În umbra marelui plan este o excelentă demonstraţie de abilităţi ludice. Căci a trece rapid dintr-o identitate într-alta, din personaj în narator, schimbînd registrele din expozitiv în implicat, din dramatic în muzical etc., păstrînd veridicitatea fiecărei stări şi dinamica spectacolului, presupune o maturitate a mijloacelor de expresie şi o siguranţă în folosirea lor. Iar actorii clujeni exact asta dovedesc în acest spectacol.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: Andrei Niculescu