eXplore Wim Vandekeybus
● booty Looting, regie, coregrafie, scenografie: Wim Vandekeybus; cu: Jerry Killick, Birgit Walter, Elena Fokina, Dymitry Szypura, Luke Jessop, Kip Johnson; muzică live: Elko Blijweert; fotografie în timp real: Danny Willems.
Wim Vandekeybus este un fenomen. Luciditatea analitică a artistului flamand devine performativă într-o formulă complexă, vădit ironică. Cel mai recent spectacol, booty Looting, a fost prezentat în cadrul eXplore dance festival (15 septembrie – 21 octombrie 2012) care merită pentru acest lucru multe mulţumiri (tot eXplore, adică Andreea Căpitănescu, a adus, în 2010, pentru prima oară în România, un spectacol al lui Vandekeybus şi al companiei sale Ultima Vez, Monkey Sandwich). Spectacolul s-a jucat în noul spaţiu al eXplore, WASP (Working Art Space & Production) din Bucureşti. Într-o zonă cu clădiri industriale dezafectate, şantiere şi maidanezi (Timpuri Noi), show-ul lui Vandekeybus a adunat mai mulţi spectatori decît era fizic posibil (aproximativ 120) în fiecare dintre cele trei seri. Spaţiul s-a dovedit potrivit pentru performance-ul belgianului. Ceva din frusteţea locului a relaţionat bine cu acest show lucrat impulsiv, intuitiv, dar al cărui rezultat are rigoarea unei construcţii arhitecturale. booty Looting este un spectacol-puzzle în care dansul, teatrul, muzica şi fotografia sînt componente egale. Uimitor la Vandekeybus este că a gîndit că fotografia în timp real are potenţial performativ. Mai mult, el a pornit de la această idee. Ce surprinde o fotografie? Ce nu se poate fotografia? După un casting (ca pentru orice performer) de zece zile, a fost ales fotograful Danny Willems ale cărui instantanee imortalizează o secundă dintr-o situaţie scenică. În timp ce situaţia se consumă, fotografia proiectată pe un ecran o reconstruieşte din altă perspectivă, în altă viziune. În fond, fotografia transformă prezentul în trecut, îl consumă şi îl ficţionalizează. Privind fotografia, imaginaţia spectatorului reclădeşte subiectiv contextul iniţial, nu îl recreează mimetic.
Aparent, spectacolul lui Vandekeybus ar putea fi simplu de povestit: şase performeri interpretează diferite poveşti reale în timp ce sînt fotografiaţi. Exact de aici începe însă „minciuna“ care complică show-ul pînă la saturaţie („unii spun că ar putea fi prea mult pentru un spectator obişnuit“ – W.V., 13 octombrie, WASP). Poveştile sînt adevărate şi nu prea, personajele reale au biografii ficţionalizate, actorii devin personaje şi realitatea lor se accelerează în ficţiune. Tot ce începe ca adevărat se acumulează în exces şi dispare în imaginar. „Evoluţia e periculoasă dacă e prea rapidă. Prea multă senzualitate duce la pornografie. Prea multă informaţie face să fie dificil să fii diferit“ – WV. De exemplu, în finalul spectacolului, frumuseţea Medeei/a vedetei care o joacă pe Medeea/actriţei care interpretează vedeta se descompune în hidoşenie, printr-un machiaj macabru.
Pe o structură de stand-up („talk-show“ – W.V.) în care Jerry Killick este un entertainer care glisează prin memorie ca un evreu rătăcitor, booty Looting se concentrează asupra personalităţii vedetei de cinema Birgit Walter. Cu o carieră fabuloasă, această femme fatale rămîne în mentalul colectiv cu rolul Medeea. Dar ea joacă un rol sau Birgit Walter este chiar Medeea? Fascinat de această femeie, Jerry o recreează fanatic din memorie ca pe mit. Biografia ei devine fantastică, de exemplu, împrumută elemente din cea a lui Romy Schneider (pregătirea pentru un film care nu s-a mai făcut, în regia lui Clouzot). Lovitura de maestru este însă alta. Birgit Walter este actriţa care o interpretează pe Birgit Walter. Şi atunci, cine este personajul din spectacol?
Wim Vandekeybus analizează modul în care memoria trădează, influenţată de emoţie. Un personaj real, Birgit Walter este reconstruit din perspectiva unui fan, Jerry. Toate datele sînt amplificate, personajul devine mitologic, se ficţionalizează pînă la a fi de nerecunoscut. Memoria reconstruieşte biografia. La fel se întîmplă şi cu Joseph Beuys, unul dintre artiştii germani de avangardă care în spectacolul lui W.V. se prăbuşeşte cu un avion în Crimeea şi este salvat de tătari. Desigur, episodul nu există în viaţa reală a lui Beuys.
Prin urmare, Wim Vandekeybus ficţionalizează realitatea. „Jumătate din ceea ce spui trebuie să fie minciună, Jerry“ – W.V. Ce e adevărat şi ce e fals? În ce mod memoria modifică lucrurile? Titlul spectacolului oferă şi el un indiciu în această direcţie: să înhaţi prada. Este exact ceea ce face fotograful – capturează momentul şi, prin asta, distorsionează memoria. Fotograful este creator de memorie pentru că el alege imaginea, perspectiva, personajele, poate omite ceva sau crea sensuri, relativizează realitatea. Vandekeybus oferă spectatorilor şansa de a vedea ce se întîmplă pe scenă şi, aproape în acelaşi timp, fotografia pe care Danny Willems o face acelei situaţii concrete. Momentul real şi ce păstrează memoria. Obiectiv şi subiectiv. Realitate şi distorsiune.
Spectacolul e ca un joc de domino. Tot ce se construieşte este deconstruit. Ca în Meşterul Manole. Oare chiar aşa este? Da şi nu. Vandekeybus spune că nu se poate dărîma tot căci astfel trebuie să reporneşti mereu de la zero. La fiecare deconstrucţie există o reacţie de la care se ridică următoarea construcţie. Arhitectură dramaturgică. „Gîndim mai mult decît dansăm“ – W.V. În acest show, care a ridicat fotografia la rang de performance, există două feluri de a fotografia: direct, brut, în timpul acţiunii sau cu scenografie (panouri pictate), elaborat. Dar cele mai uimitoare fotografii nu le-a făcut Willems (mare fotograf şi o prezenţă scenică ludică, energetică, în ciuda celor 62 de ani pe care nu îi arată), ci copiatorul. Medeea îşi ucide copiii punîndu-le capul în scanner. Chipurile lor schimonosite sînt fotocopiate. Sunetul sec al scanner-ului marchează fiecare rictus al morţii. Fotografia ucide prezentul, îl execută.
Această relaţie construcţie-deconstrucţie se regăseşte şi în spectacolul belgienilor de la Needcompany, Casa cerbilor (prezentat în Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu 2012), dar acolo nota predominantă era emoţia. În booty Looting, cheia este comicul inteligent. „Comicul trebuie zidit în ceva“ – W.V. Şi Vandekeybus îl construieşte în fiecare scenă, ca un catalizator ori contrapunct.
Înaintea show-ului lui Vandekeybus a fost prezentat un altul, auster: Exercise for Choreography of Attention „Point of no Return“ creat de Dalija A´cin Thelander şi Siniˇsa Ili´c. Unii spectatori au fost invitaţi să citească o carte, în timp ce ceilalţi îi priveau, apoi rolurile s-au inversat. Cartea prezintă construcţia unui performance, iar spectacolul pune problema ambivalenţei acestuia: cine este performerul – cel care citeşte sau cel care priveşte? Wim Vandekeybus reia ideea în booty Looting, amplificînd-o simfonic. Ca un arhitect al Turnului Babel.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: W. Vandekeybus