„Există lucruri comune pe care le au teatrul şi filmul“ - interviu cu Radu JUDE

Regizorul de film Radu Jude şi-a făcut debutul în teatru cu spectacolul Scene dintr-o căsnicie de Ingmar Bergman la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu“ din Timişoara. Scenariul original a fost scris pentru o serie TV de cinci ore, din care Bergman a montat ulterior şi un film de aproape trei ore. Jude a adaptat scenariul (tradus de Carmen Vioreanu), concentrîndu-l în două personaje (interpretate de Ion Rizea şi de Alina Ilea împreună cu Claudia Ieremia) şi două ore şi 50 de minute. Textul oferă o investigaţie necruţătoare asupra eşecului familiei, mai ales la nivel de cuplu, fără ca asta să însemne şi pierderea atracţiei sau a sentimentelor.

Sînteți unul dintre puţinii regizori de film care merge la teatru. Ce stă la baza interesului dvs. pentru teatru? Şi de ce ați vrut să faceți teatru?

Există multe lucruri comune pe care le au filmul și teatrul, de aici interesul meu. În primul rînd, un interes pentru dramaturgie, cineva care scrie scenarii de film are multe de învățat de la dramaturgia de teatru, apoi un interes pentru actorie, pentru mizanscenă în general. Iar motivul pentru care m-am hotărît să pun în scenă are de-a face, pe lîngă dorința de a explora acest limbaj, dorința de a lucra cu anumite texte (cum este cel al lui Bergman). În plus, noul meu proiect de film, aflat deocamdată în fază de scenariu, are în centru o anumită formă de spectacol teatral popular, așa că era un moment bun să nu mai amîn și să fac asta acum.

Dar nu, nu merg așa mult la teatru, mai ales că foarte multe spectacole pe care mi-aș dori să le văd sînt în alte orașe decît Bucureștiul. Nu reușesc să înțeleg de ce teatrele nu fac mai des turnee, măcar în orașele mari, probabil că e vorba de costuri, dar practica asta mi se pare nesănătoasă.

Care sînt problemele cu care v-ați confruntat în transpunerea unui scenariu de film pe scenă? Cum v-ați raportat, dacă ați făcut-o, la filmul lui Bergman?

Problemele nu au fost neapărat legate de mutarea filmului pe scenă. Structura lui dramaturgică este apropiată de o piesă de teatru, Bergman însuși l-a pus în scenă și apoi mulți alți regizori. Mai dificilă a fost decizia de a scoate din text bucăți importante (montat integral, textul ar fi dus la un spectacol de cinci ore). Așa că am renunțat la toate personajele secundare care apăreau în text, am comprimat unele situații, am scos unele dialoguri etc. Nu cred că e ceva rău, cred că unele din lucrurile scoase țineau de o modalitate vag învechită de a povesti, iar prin suprimarea personajelor episodice povestea s-a esențializat cumva.

Relaţiile de cuplu, în agresivă degradare, se regăsesc în filmele dvs., fie ca subiect central (Toată lumea din familia noastră), fie secundar (Trece și prin perete). Ce vă atrage la această temă?

Nu știu exact. Cîteva experiențe nefericite, poate. Apoi, uimirea pe care o încerc cînd aud de la alții diferite povești personale, faptul că oamenii sînt dispuși să trăiască ani de zile într-un fel de iad doar pentru a nu fi singuri sau pentru a nu se simți vinovați. În plus, detest toată acea minciună care vine din basmele cu final fericit, din tonele de comedii romantice și din telenovele, din revistele glossy care prezintă familii-model… Și, nu în ultimul rînd, cred că felul în care se manifestă partea întunecată a omului în interiorul familiei e simptomatică și pentru alte tipuri de relații. Și e foarte plăcut de studiat, într-un fel.

În Scene dintr-o căsnicie, scenografia realizată de Iuliana Vîlsan este aproape realistă (un interior de locuinţă middle-class, cu un tavan-oglindă care reflectă imaginea deformat), dar în spectacol am resimţit o parodiere – poate este mult spus – a visceralităţii care domină, în text, relaţia de cuplu. Era intenţionată?

Da, da, cu siguranță. Nu mă pot abține, pur și simplu există în felul în care văd eu lucrurile o aplecare înspre caricatură, înspre ridicol; un ridicol înțeles așa, cehovian, caragialian, ca o condiție definitorie a omului în majoritatea circumstanțelor în care se află. Așa că am oferit personajelor sobre ale lui Bergman ceva din Bibicul lui Caragiale…

Am unele rezerve legate de lipsa de dinamism a unor scene şi de artificialitatea interpretării, mai puţin în cazul Claudiei Ieremia (a doua Marianne). Staticul şi artificialitatea sînt intenţionate?

Dinamismul nu mi se pare deloc o valoare în sine (bănuiesc că te referi la faptul că mizanscena e statică în mare parte din spectacol); îmi amintesc că directorii de marketing cu care am avut de a face în ipostaza mea de regizor de spoturi publicitare cereau, cu toții, reclame montate „dinamic și tineresc“… Principiul meu în construirea acestei mizanscene a fost să nu mișc personajele de colo-colo decît dacă asta e necesar din punct de vedere dramaturgic. Am considerat că ideile și emoțiile pot fi provocate de text și de actori și printr-o mizanscenă statică. Cît despre „artificialitatea interpretării“, mi-e teamă că intrăm într-o discuție fără sfîrșit. Pot să spun doar că pentru mine noțiunea de „realism“ acoperă o arie mai mare decît e îndeobște admis. Uite, cînd am scris scenariul de la filmul Aferim! împreună cu Florin Lăzărescu, am hotărît ca personajul principal să spună încontinuu proverbe și zicători vechi. Cîțiva din cei care au citit scenariul s-au blocat în chestia asta, pe care au considerat-o nerealistă, lucru care oricum nu ne interesa, pentru că alta era intenția noastră. Dar dacă stai să te gîndești mai bine, de ce nu ar fi un personaj care turuie încontinuu proverbe un personaj realist? Doar pentru că nu întîlnim astfel de persoane foarte des (deși am cunoscut recent pe cineva care spunea bancuri într-un mod compulsiv)? Am impresia că pentru multă lume realismul presupune descrierea unui fel de numitor comun al oamenilor, iar asta pe mine nu mă interesează. E posibil însă altceva, și anume ca direcția mea de actori să nu fie prea inspirată și de aici să apară problemele pe care le-ai ridicat tu, dar despre asta nu sînt eu în măsură să vorbesc, îmi lipsește distanța necesară.

Ţi s-a schimbat perspectiva asupra teatrului după această experienţă şi, dacă da, în ce mod?

Cu siguranță că da, dar mi-e greu să rezum. De pildă, am un respect și o afecțiune mult mai mari pentru actori decît aveam pînă acum.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: A. Bulboacă, A. Pliclisan