Ducu

24 septembrie 2019   ARTE PERFORMATIVE

In memoriam Alexandru Darie 

Toată lumea îi spunea Ducu: tineri, vîrstnici, oameni de teatru sau din afara breslei, prieteni, studenţi şi colegi, cunoştinţe şi necunoscuţi. Prin felul lui deschis de a fi, regizorul Alexandru Darie, un om luminos, cu o voce caldă, excelent povestitor în viaţă şi pe scenă, anula distanţa dintre el şi ceilalţi. Din bonomia asta au ieşit spectacole de un inefabil legendar (stil care îl făcea discipol al lui Giorgio Strehler, pe care îl admira) precum Visul unei nopţi de vară, Poveste de iarnă sau Iluzia comică. În timp însă, tragicul, violenţa şi răul lumii au fost de neocolit şi meditaţiile sale scenice au devenit tot mai apăsătoare, străbătute de tuşe groase de pesimism. Natura sa solară s-a transformat pe scenă în magie diafană, iar luciditatea sa, în amare meditaţii asupra agresivităţii autodistructive a omenirii.

Unul dintre spectacolele sale, Trei surori, realizat în 1995 la Teatrul Bulandra, o demonstraţie exemplară de lectură inteligentă, a devenit un reper pentru interpretarea ulterioară a textului. Într-un format de teatru clasic actualizat, Ducu deconstruia cu maximă fineţe piesa cehoviană, sondînd în profunzimile dramelor individuale şi descoperind cum personajele se devitalizează pe măsură ce viaţa le erodează visele. Reușise să facă vizibilă comedia umană, să contrapună dramei ridicolul, derizoriul. Actorii erau conduşi cu rafinamentul unui dirijor spre interpretări antologice, în care afectul şi mentalul personajelor se vădeau într-o reţea filigranată de gesturi, priviri şi tonuri (de neuitat scena în care Verşinin o cucereşte pe Maşa la lumina felinarului, gesturile fiind imperceptibile pentru public, doar privirile celor doi fiind în bătaia duioasă a luminii), orchestrată magistral pentru a crea mesaje, perceptibile şi subliminale, despre măreția nefericirii cotidiene. Marian Rîlea a jucat în contradicţie cu rolurile sale de pînă atunci, predominant comice, şi cu imaginea sa publică (era deja Magicianul de la Abracadabra), conturîndu-l pe bunul baron Tuzenbach în luptă cu propria sa irelevanţă. Solionîi al lui Mihai Constantin se detesta cu atîta patos încît ura de sine se transforma în furie nestăpînită împotriva celorlalţi. Ileana Predescu în rolul doicii Anfisa şi Ion Besoiu în Ferapont jucau tandreţea, uşor acidă, a bătrîneţii. Dan Aştilean era nevolnicul Andrei, paralizat de inutilitatea sa socială, iar Emilia Popescu era exuberanta Nataşa, care contamina totul cu gusturile ei proaste. Cele trei surori păreau că îmbătrînesc fizic pînă la sfîrşitul spectacolului: vivacitatea Irinei (Anca Sigartău / Manuela Ciucur) se dilua lent în oboseală, Olga (Luminiţa Gheor­ghiu) se martiriza, încercînd să salveze familia, cu un simţ al datoriei care părea să o sterilizeze afectiv, iar Maşa (Oana Pellea) avea încă vise romantice, din care realitatea o trezeşte brusc, în suferinţă. Urletul ei cînd Verşinin (Marcel Iureş), un fante de provincie superficial şi flecar (îşi ştergea cu un gest ostentativ o aşa-zisă urmă de funingine de pe mantaua militară pentru a-şi demonstra implicarea „eroică“ în stingerea incendiului), o părăseşte făcea spectatorul să sară din fotoliu. Kulîghin (Cornel Scripcaru) era un personaj caraghios, care disimula tragicul în stupiditatea recitării de proverbe în latină. Ducu desena în tuşe suprapuse o lume năclăită de neputinţe, epuizată de drame mici, născută gata plictisită şi predispusă la disoluţie, incapabilă să-şi ia destinul în mîini, complăcîndu-se în paradoxala plăcere pe care o dă nefericirea proprie.

În acelaşi an, 1995, şi tot la Teatrul Bulandra, Ducu creează un spectacol de cu totul altă factură, Iulius Cezar, care face parte dintr-o serie de producţii cu teme politice (Marat-Sade, 1794, Anatomie. Titus. Căderea Romei, Coriolanus). E antologică scena discursului lui Cezar (Dan Aştilean întruchipa, de fapt, strigoiul împăratului, iar spectacolul era coşmaresc), căruia i se aude doar vocea astfel încît, în timp ce ascultau fanfaronada politicianistă prin care Cezar controla/subjuga masele, spectatorii vedeau cum Brutus (Cornel Scripcaru) pregăteşte asasinarea acestuia: violenţă şi manipulare de ambele părţi, nici un erou, doar nesfîrşite umbre, intrigi şi obsesii pentru putere. Perspectiva pesimistă asupra lumii la nivel macro, pe care Ducu o arăta în Iulius Cezar, se va adînci în timp şi creaţiile sale politice vor deveni din ce în ce mai întunecate, pînă la negurosul Coriolanus, a cărui premieră a avut loc toamna trecută. Creată în decurs de doi ani, Coriolanus este opera finală a unui mare regizor, decepţionat de lumea în care trăia, fără ca această dezamăgire să îi altereze însă structura sa umană luminoasă. De-a lungul carierei, Ducu s-a dovedit un gînditor profund, fin observator al detaliilor vieţii şi al panoramelor politice, conştient de amploarea dezastrului pe care omenirea şi-l provoacă. Coriolanus este materializarea performativă a violenţei, al cărei puls îl percepea cu acuitate în fibra umanităţii: un grup de 60 de actori funcţionează uneori compact, ca un imens organism ameninţător, alteori ca o gloată de nestăpînit, înfometată de ură, rudimentară în gîndire şi afect, agresivă în acţiune.

Este acest ultim spectacol o radiografie a politicii urii în faţa căreia individul este neputincios, o demonstraţie a monstruozităţii omului împotriva omului într-o lume în care nu mai există bine şi rău, ci doar un nesfîrşit şir de orori. Antieroul Coriolanus (Şerban Pavlu) împrumută ceva din aura războinică a supereroilor de ficţiune, dar eşuează în a fi o figură pozitivă, nici salvatoare, nici morală, iar ratarea lui este şi a lumii întregi. Lumea nu mai are eroi. Nu există nici o lumină aici, moartea lui Coriolanus nu îndreaptă lucrurile, vremurile nu reintră în matcă.

Este acest ultim spectacol, poate imperfect, poate neşlefuit stilistic (probabil intenţionat, ca să mărească abrazivitatea agresivităţii), o dovadă de remarcabilă luciditate a artistului. Însă, chiar dacă aici tandreţea regizorului faţă de personaje nu există (aşa cum exista în Trei surori), nu există nici aversiune faţă de ele. Ducu nu este un răzbunător, nu răspunde cu ură unor atrocităţi, ci doar le arată lumii în măreţia lor găunoasă. În ciuda acestei sumbre meditaţii teatrale, Ducu a rămas pînă la final un un copil senin, pregătit de joacă, chiar şi cînd jocurile erau deja făcute. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: sus – Teatrul Bulandra, jos – Livia Vișinescu, spectacolul Coriolanus

Mai multe