Două săruturi gay şi 12 canapele colorate

● Dacă am gîndi cu voce tare de Adnan Lugonic, regia: Radu Afrim, decor: Vanda Maria Sturdza, costume: Lia Dogaru, coregrafia: Flavia Giurgiu, muzica: Alex Bălă. Cu: Cătălin Vieru, Iulia Colan, Constantin Cicort, Tamara Popescu, Marian Politic, Romanița Ionescu, Eugen Titu, Claudiu Mihail, Alex Calangiu, Raluca Păun, George Albert Costea, Dragoș Măceșanu, Costinela Ungureanu, Lili Sîrbu, Cătălin Strateone. Teatrul Naţional „Marin Sorescu“ Craiova. 

Cu prima sa montare la Teatrul Naţional din Craiova, Radu Afrim are de cucerit publicul local, neobişnuit cu limbajul său performativ, cu temele şi arhiva de personaje pe care regizorul le poartă cu el. Obişnuit, prin Festivalul Internaţional Shakespeare şi istoria glorioasă postrevoluţionară a teatrului local, cu un spectacol preponderent baroc, bazat, în mare parte, pe dramaturgie clasică, spectatorul craiovean poate trăi întîlnirea cu show-ul lui Afrim ca pe o confruntare (ar fi de studiat de ce festivalurile puternice, valoroase în sine, şi teatrele cu producţii de top precum cele din Sibiu şi Craiova nu au dezvoltat în timp şi un public pe măsură – la Sibiu, de exemplu, cosmopolitul public al FITS este covîrşitor străin de oraş. S-ar putea porni o discuţie de la lipsa de comunicare între instituţii şi spectatori). Odată cu schimbarea conducerii Naţionalului craiovean (Director general: Alexandru Boureanu, Director artistic: Vlad Drăgulescu), s-a modificat şi strategia repertorială. Accentul cade pe regizori tineri, scenarii contemporane şi limbaje performative actuale. Afrim este un risc asumat al noii conduceri, cu atît mai curajos cu cît textul ales îi oferă regizorului prilej de etalare a inventarului său spectacular cu care deschide apetitul publicului pentru formule performative noi.

Afrim gravitează în jurul spaţiului ca arhivă de afecte care defineşte individul, generator de impulsuri în istoria personală, determinant al traiectoriei existenţiale (prin spaţiu se recuperează memoria sentimentelor ascunse de personaje la rădăcinile biografiilor personale). Sînt spaţii explorate în etnicitatea lor (comic absurd în Castingul dracului sau melancolic în SUNTRACK), depozitare ale dramelor (Tihna), majoritar, dar nu exclusiv, urbane şi care deseori au corespondent în biografia regizorului (Pasărea retro se loveşte de bloc şi cade pe asfaltul fierbinte).

La Craiova, Afrim a montat piesa de debut a dramaturgului bosniac Adnan Lugonic, Dacă am gîndi cu voce tare, care radiografiază actualitatea într-o ţară europeană afectată de război. În text predomină lipsa de orizont şi confuzia – socială, identitară, de gen – cu care se confruntă oamenii într-o lume în care nu îşi mai găsesc rostul. Deşi trăiesc într-un oraş aglomerat (sau tocmai de aceea) şi au familii, personajele sînt afectate profund de singurătate. Metaforă demoralizantă a unei Europe care agonizează, comunitatea din Dacă am gîndi cu voce tare trebuie să facă faţă unor provocări pe care le-a generat schimbarea dramatică de regim politic. Textul este valabil pentru tot Estul Europei în care oamenii sînt prinşi, încă, între două lumi, fără a reuşi să se adapteze, dar în special pentru ţările din fosta Iugoslavie, măcinate de un război torturant şi nevoite să îşi (re)găsească identitatea.

Aici însă Afrim intervine asupra piesei şi dislocă sensuri şi bucăţi de text care configurează realitatea bosniacă, pentru a înşuruba în locul lor România de azi (face asta şi în Girafe. Fabulă urbană #1 de Pau Miró, la Teatrul Naţional „Radu Stanca“ Sibiu, unde, ca şi aici, personajele poartă numele actorilor). Urmele războiului sînt şterse şi în locul lor se amplifică poveştile despre migraţia forţei de muncă, căsniciile eşuate, jobul corporatist care înlocuieşte viaţa personală, depresia postnatală, identitatea de gen şi tabuu-rile sociale, teribilismul adolescenţilor şi eşecul şcolii etc. Regizorul lucrează şi la nivelul limbajului, aducînd la Craiova, pe lîngă accentul transilvănean (bătrîna venită de la ţară la fiul ei orăşean, între timp emigrat), şi denaturarea cuvintelor în stilul propriu („garsonelă“ în loc de „garsonieră“) care face ca spectacolele sale să aibă nu doar un limbaj performativ specific, ci şi o identitate lingvistică proprie. Identitatea de gen sau sexuală a personajelor este actualizată pentru a crea galeria de caractere specifică regizorului, la care se adaugă personaje – simbol precum prinţul-broscoi (Cătălin Vieru) ce aminteşte de piticul migrenos din Mai întîi te naşti. Fiecare are ceva de ascuns, fie că este vorba de bisexualitatea unui viitor tată (Dragoş Măceşanu) sau incerta sexualitate a unei fiice (Raluca Păun), fie de singurătatea, ascunsă cu bravură, a părinţilor bătrîni (Tamara Popescu, Constantin Cicort), rămaşi acasă după emigrarea copiilor. Adolescenţii, bătrînii şi posesorii de sexualitate dincolo de norma socială au tuşe apăsate, care le deformează portretele, ca şi cum ar fi priviţi prin oglinzi defecte. Ceilalţi sînt desenaţi (aproape) realist. Este modul lui Afrim de a opune vulnerabilităţi diferite, în funcţie de acceptabilitatea socială.

Structura dramaturgică în care poveştile se intercalează este susţinută scenografic de o formulă pe cît de intens vizuală, pe atît de mobilă: 12 canapele viu colorate şi una neagră, străjuite de cîte un lampadar şi dotate cu roţi configurează spaţiile fiecărui personaj. Costumele sînt la fel de vii, cu una sau două culori dominante care arată atît apartenenţa la spaţiul propriu, cît relaţia personajului cu un altul.

Coperţile spectacolului sînt două sinucideri, dintre care prima este a vînzătorului (Alex Bălă, creatorul universului sonor), personaj-reper în raport cu ceilalţi, DJ care orchestrează viaţa de dincolo de moarte. Coregrafia (Flavia Giurgiu) şi songurile – care creează o relaţie dublă, distanţare-implicare, a actorilor faţă de spectacol, o foarte personală formulă brechtiană pe care Afrim o experimentează dintotdeauna – sînt personalizate pentru anume personaje şi contează în portretizarea acestora (căci spectacolul este un inventar de portrete). Şi aici apare un alt efect benefic al spectacolului: valorizarea, alături de maturi, a actorilor tineri care au devenit acum echipa de bază a teatrului craiovean. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Adi Bulboacă