Doamna Robinson nu e acasă
● Absolventul, adaptare de Terry Johnson după romanul lui Charles Webb; regia: Theodor Cristian Popescu; scenografia: Dragoş Buhagiar; cu: Mariana Mihu, Alexandru Malaicu, Cendana Trifan, Nicu Mihoc, Dan Glasu, Dana Taloş, Cristina Ragos, Arina Ioana Trif, Mihai Coman, Viorel Raţă, Emöke Boldizsár, Laura Ilea, Ioan Paraschiv, Rodica Mărgărit. Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu.
Teatrul sibian începe să-şi construiască o tradiţie a spectacolelor cu scenarii de film: Am angajat un ucigaş profesionist (Aki Kaurismaki), Breaking the Waves sau Viaţa binecuvîntată a lui Bess (Lars von Trier) şi Balul (Ettore Scola, scenariu fără text), toate regizate de Radu-Alexandru Nica. Theodor Cristian Popescu încearcă şi el această formulă cu Absolventul, filmul lui Mike Nichols despre aventura unui tînăr cu soţia şefului tatălui său.
Filmele care ajung spectacol creează mai multe probleme, în funcţie de traseul textului de bază. Unele sînt scenarii scrise special pentru cinema (cazurile Kaurismaki şi Lars von Trier), care necesită rescrierea textului pentru scenă. Altele sînt piese de teatru transformate în scenarii de film; prin urmare, pe scenă se foloseşte textul iniţial, diferit de cel de pe ecran. În cazul Absolventului, există o dramatizare de Terry Johnson a romanului original de Charles Webb, căreia Theodor Cristian Popescu i-a adăugat fragmente din scenariul filmului, scris de Calder Willingham şi Buck Henry. Problema comună tuturor variantelor de adaptare a acestor texte este generată de diferenţa de mijloace de expresie cu care operează teatrul şi filmul şi care necesită recentrarea scenariului, focalizarea pe un subiect şi renunţarea la intrigi şi caractere secundare etc. Modificările sînt drastice, iar comparaţia între film şi spectacol este inevitabilă. Pentru a o elimina, este nevoie de o viziune puternică asupra textului, dar, de cele mai multe ori, spectacolele de teatru folosesc notorietatea filmului, fără a-şi crea o personalitate proprie.
Absolventul are premise intimidante: un film-cult (un Oscar pentru regie, şase nominalizări la Oscar, cinci premii Bafta şi încă cinci Globuri de Aur), cu Anne Bancroft şi Dustin Hoffman, o coloană sonoră realizată de Simon & Garfunkel şi rămasă în istorie („Mrs. Robinson“ şi „The Sound of Silence“ sînt hituri clasice). Romanul lui Charles Webb, publicat cînd autorul avea 24 ani, se constituie într-o critică a societăţii americane, a clasei de mijloc şi a convenţiilor ei artificiale, a lipsei de responsabilitate şi a superficialităţii, studiu asupra vieţii frivole din suburbi, în anii ’60, un text antisistem, care prefigura perioada flower power, protestele împotriva războiului din Vietnam şi schimbarea majoră a Americii.
O altă temă, secundară, dar împinsă în prim-plan, este cea a relaţiilor cu diferenţe mari de vîrstă între parteneri, în care femeia este cea matură (doamna Robinson este inspirată dintr-un personaj real, care i-a populat visele lui Charles Webb cînd era student). Configuraţia relaţiilor de acest fel este complexă: manipulare, dependenţa afectivă, „judecată“ publică.
În varianta sibiană, temele, generoase ca analiză, sînt estompate, astfel încît spectacolul se reduce la o comedie de situaţie. Totul pare a se integra în logica neutră unei poveşti oarecare, în condiţiile în care nu se accentuează nici critica socială, nici relaţia erotică dintre Benjamin şi doamna Robinson, cu toate complicaţiile ei, nici măcar povestea de dragoste a lui Benjamin cu Elaine. Ceea ce lipseşte este lipsa oricărui accent.
În acest context, partea cea mai puternică este scenografia lui Dragoş Buhagiar: într-o ramă de televizor retro se află un interior impersonal şi flexibil (casa soţilor Robinson, bar, cameră de hotel, biserică), cu un acvariu imens în fundal, în care pluteşte dezorientat tînărul Benjamin. Buhagiar pune pe scenă confuzia rebelă a acestuia într-o societate artificială („viitorul e în mase plastice“) şi superficială, îi creează doamnei Robinson interiorul frivol care o defineşte şi face trimitere către film. Din păcate, restul spectacolului doar „ocupă“ decorul, nu îi dă viaţă. Spre deosebire de alte spectacole, în care Theodor Cristian Popescu descoperea probleme contemporane corozive, aici, regizorul preferă să se retragă cu discreţie în spatele textului, fără a părea interesat de vreo direcţie.
O altă problemă a spectacolului o constituie nepotrivirile în distribuţie. Între doamna Robinson (Mariana Mihu – care ar fi avut datele pentru a face un rol sclipitor) şi Benjamin (Alexandru Malaicu) nu se produce nici o conexiune, lipseşte „chimia“, cei doi evoluează în paralel, nu împreună. La fel este şi relaţia dintre Benjamin şi Elaine (Cendana Trifan), scurtcircuitată, seacă, neutră. Fiecare pare potrivit pentru rol, dar cu alt partener. În lipsa senzualităţii, relaţiile sînt convenţionale şi nemotivate. Cea mai reuşită scenă din spectacol este cea în care doamna Robinson şi Elaine, mamă şi fiică, experimentează o beţie în duet.
Deşi sterilizat de sensuri, spectacolul funcţionează ca o comedie inofensivă. Rămîne întrebarea de ce era nevoie de acest text complex, cu „handicapul“ filmului-cult, dacă rezultatul s-a vrut a fi inofensiv.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: S. Marcovici