DJ Cupidon & The Love Hoarders
● Partea 1. Iubirea Texte ale întregii echipe. Regia: Petro Ionescu, dramaturgia: Cosmin Stănilă și Petro Ionescu, scenografia: Alexandra Budianu, muzica: Alexandru Condurat, asistență de regie: Dominik M. Iabloncic, Ioana Toloargă, Roxana Țentea. Cu: Andrada Balea, Cătălin Filip, Alina Mișoc, Adonis Tanța și Octavian Voina. Spectacolul face parte din proiectul regizoarei Petro Ionescu, Trilogia Solidarității, și din programul multianual Perspective, derulat de Reactor de Creație și Experiment. Reactor de Creație și Experiment, Cluj-Napoca
„A trăi înseamnă a iubi, poruncește cartea cea mare / Dar dragostea nu-i de-ajuns – / Inima are nevoie de puțină zburdălnicie!” Cartea din 2019 a poetului ucrainean Ilya Kaminsky, Republica surdă (Casa de Editură Max Blecher), care pare scrisă azi, printre bombardamente, ocupanți și atrocități, are și scurte pasaje luminoase care accentuează, prin contrast, oroarea războiului. Cam așa este și spectacolul de la Reactor de Creație și Experiment din Cluj, Partea 1. Iubirea, în care dragostea se învecinează cu trauma familială, conflictul și suferința.
Spectacolul reprezintă debutul regizoral al lui Petro Ionescu, o dramaturgă care s-a format și a crescut odată cu Reactorul clujean și care acum își dezvoltă abilitățile conceptuale și performative prin regie. Este un debut inteligent și asumat riscant, în care regizoarea deturnează teatrul la limita performance-ului și documentarul la granița ficțiunii, iar narațiunea confesională și poezia sînt mixate. Aparent despre iubire, dar mai mult despre contextul ei contorsionat, spectacolul se bazează pe poveștile personale ale artiștilor, redate brut sau prelucrate ficțional, intercalate cu pasaje de ficțiune pură care frizează de multe ori clișeul – de la standardele muzicale din emisiunile radiofonice cu dedicații la tiparele conversațiilor din cuplu și familie. Scenografia Alexandrei Budianu configurează un spațiu interior ca pe unul exterior, în care se aglomerează grămezi de obiecte (in)utile, bagajul emoțional pe care îl tîrîm după noi. Imaginea este voit neglijentă, sugerînd o groapă de gunoi în care deșeurile emoționale se adună în răni și creează vulnerabilități. Intimitatea e anevoioasă, plină de gunoaie sub care ne cuibărim într-un confort al (auto)victimizării. Incapacitatea de a gestiona relațiile și emoțiile după ratarea acestora, lipsa inteligenței emoționale (nu există nici un fel de educație psiho-emoțională în sistemul românesc de învățămînt) ne fragilizează, lăsîndu-ne pradă emoțiilor brute, uneori ne pun la pămînt, alteori ne transformă în agresori. Precum mama ale cărei sentimente materne înfloresc dacă copilul se încadrează în normele de frumusețe ale societății (există studii care arată că atașamentul mamei față de copil crește dacă aspectul acestuia respectă tiparele impuse de societate). Reacția mamei este instinctivă. De altfel, o bună parte din spectacol analizează relația cu părinții, în special cu mama, nevoia de dragoste maternă, stîngăciile în manifestarea acestei iubiri în ambele sensuri și diversele forme de expresie ale ei, nu neapărat emoționale. Să muncești în străinătate pentru ca copilul tău să primească „pachete cu lucruri” e o formă de iubire foarte puternică. Dacă această formă este și cea mai bună, dacă de asta are nevoie în primul rînd un copil, este o altă poveste care ține, din nou, de educația emoțională pe care nu o avem. De altfel, dragostea apare în relație cu precaritatea în spectacol ca un semnal al realității, departe de imaginile și ideile stereotipe despre iubire.
Desigur, spectacolul nu se rezumă la atît. E și despre dragoste fizică, identități sexuale anormative, îndrăgostirea candidă adolescentină și relații schizoide mature. Scena centrală a spectacolului este o masă în familie, în care disensiunile pornesc lent, cu ironii aparent inofensive, și se agravează pînă cînd explodează într-un conflict efervescent. Este aici ilustrat inteligent mecanismul tensiunilor familiale prin care se acumulează agresivitate care poate duce fie la violență domestică și abuz psihologic, fie la o banalizare a conflictului și la integrarea sa în cotidianul familial, asigurînd porția zilnică de nefericire.
Așa cum am remarcat deja, arhitectura dramaturgică și dramatică conține elemente de teatru și de performance, juxtapuse într-o producție hibridă, cu un limbaj propriu, în care teatralitatea narativă, bazată pe text, se altoiește simbiotic pe o instalație sonor-coregrafică unde domină sunetul și corpul. E de remarcat contribuția lui Alexandru Condurat aka DJ Cupidon, care creează universul sonor prin muzică live, cu o gamă largă de influențe care tușează uneori sonorități Radiohead, alteori amintesc de poemele suprarealiste ale Adei Milea. De altfel, muzica funcționează și ca un cadru regizoral, rama convențională este un concert cu DJ Cupidon & The Love Hoarders, doar că produsul fiind un hibrid performativ, concertul conține nu doar sunete, ci toate aceste imagini, stări, cuvinte, obiecte. Corpurile actorilor intră și ele într-un vizual al contrariilor și hibridității: sînt feminine, masculine, androgine, cu siluete și dimensiuni conforme normelor și anormative, un eclectism corporal care deschide diferite trasee, amoruri posibile sau stigmatizări. Și mai este aici o trupă de actori care a crescut la Reactor și al cărei potențial s-a tot rafinat. Alina Mișoc, Cătălin Filip și Adonis Tanța lucrează constant la Reactor și și-au găsit vocile individuale, o anume forță a afirmației la Alina, o expresie specială a reflexivității la Cătălin, o formă de fragilitate cu umor la Adonis. Sînt și doi actori foarte tineri, Andrada Balea, care vine cu un mix între autoironie și stăpînire de sine, și Octavian Voina, care aduce o doză de candoare.
Cu acest spectacol, Petro Ionescu își deschide drum printre formule performative hibride, dincolo de tiparele rigide ale teatrului convențional. Nu este un spectacol perfect. Dar nici iubirea nu e perfectă.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: Vlad Braga