Dincolo de cuvinte

Julius Caesar (Părţi păstrate), intervenţie dramatică asupra lui W. Shakespeare de Romeo Castellucci. Cu: Gianni Plazzi, Dalmazio Masini, Sergio Scarlatella. Societatea Raffaello Sanzio (Italia), Festivalul Internaţional Shakespeare, Craiova.

Festivalul Internaţional Shakespeare, aflat la a X-a ediţie, a precedat în acest an Premiile Europa pentru Teatru şi Noi Realităţi Teatrale. Mixajul de evenimente a fost benefic pentru oraş şi provocator pentru specialişti întrucît artişti şi companii de maximă importanţă pe piaţa culturală au poposit la Craiova. Şi asta ar fi fost excelent pentru racordarea publiculul românesc la realitatea performativă contemporană, dacă şi organizarea ar fi fost pe măsură. Este imperios necesară formarea unei echipe a festivalului care să funcţioneze măcar decent. Altfel, tot efortul lui Emil Boroghină, creatorul şi motorul evenimentului, este serios diminuat. Şi încă ceva: Festivalul Internaţional Shakespeare a avut aproape la fiecare ediţie o componentă bucureşteană prin invitarea în capitală a cîtorva dintre spectacolele străine selectate. Găzduirea lor era benefică pentru Bucureşti în condiţiile în care prezenţa teatrului străin este foarte redusă pentru o capitală europeană care se vrea şi capitală culturală. De data asta, acest lucru nu s-a mai produs. La mijloc este o problemă financiară (follow the money), căci nu s-au găsit bani pentru Shakespeare fix în anul în care se împlinesc 400 de ani de la moartea sa, prilej cu care este sărbătorit pe tot globul. În fapt, nu este vorba de bani în sine, ci de decizia de a nu da aceşti bani pentru Festivalul Shakespeare la Bucureşti. Şi oricine ar fi cel care a luat decizia, a făcut-o prost.

Revenind la festivalul craiovean, ultima zi, 23 aprilie – ziua morţii şi, după unii biografi, şi a naşterii lui Shakespeare – a adus în program Richard al III‑lea al lui Thomas Ostermeier de la Schau­bühne, Berlin, şi Julius Caesar, o instalaţie performativă a lui Romeo Castellucci, produsă de compania sa, Societatea Raffaello Sanzio. Intervenţia dramatică asupra lui William Shakespeare – cum îşi intitulează Castellucci show-ul – este, de fapt, o combinaţie de fragmente dintr-un spectacol din 1997, de unde şi precizarea în titlul instalaţiei: Julius Caesar (Părţi păstrate). Noua versiune, mai puţin spectacol şi mai mult instalaţie performativă – o formă hibridă, esenţializată şi fragmentară de show –, este concentrată pe limbaj (temă centrală şi în spectacolul original). În informaţiile despre acest reenactment apare şi cea conform căreia el ar fi fost creat „în cadrul «Iar vulpea i-a spus corbului. Curs de lingvistică generală». Proiect Special Orașul Bologna 2014“, ceea ce susţine o dată în plus focusarea sa asupra comunicării.

Scena pentru Julius Caesar a fost holul central al Universităţii din Craiova, datorită spaţiului generos şi coloanelor impozante. Instalaţia este alcătuită din trei discursuri succesive în care vocea este principalul vehicul performativ. Primul „discurs“, al unui personaj numit „…vskij“ – terminaţia numelui Stanislavski, transcris Stanislavskij –, nu este un monolog, ci o conversaţie între mai multe personaje, purtată pe o singură voce. Actorul Sergio Scarlatella se foloseşte de un endoscop pe care şi-l introduce în nas şi cu ajutorul căruia proiectează imaginile din interiorul corpului său pe un ecran circular. Ceea ce vedem – de regulă, o zonă inaccesibilă pentru spectator – sînt coardele vocale care vibrează în timpul rostirii şi a căror imagine este similară cu cea a vaginului. Sugestia este intenţionată: masculinitatea discursivă (toţi vorbitorii sînt bărbaţi) ce susţine virilitatea puterii este subminată prin această imagine. În spectacolul original, discursul lui …vskij, cu text inteligibil, narativ, „stanislavskian“ şi cu perspective simultane din interior şi exterior, era contrabalansat de discursul unui Cicero supraponderal (discurs dramatic şi discurs retoric). În reenactment, Cicero nu apare, aşa cum nu apar nici Brutus cel anorexic care inhala heliu şi vorbea piţigăiat şi nici alte personaje, cu diverse voci şi corpuri. Aici, reversul discursului lui …vskij este cel al lui Marc Antoniu, care vorbeşte gîjîit, urcat pe un podium pe care scrie „Ars“ (artă). Este important de ştiut că actorul Dalmazio Masini care îl interpretează pe Antoniu a suferit o laringectomie, prin urmare nu are coarde vocale. Deci vorbitorului îi lipseşte la propriu organul vorbirii, dar comunică. Discursul său, cel funerar, ţinut după asasinarea lui Caesar, este neinteligibil la nivel de cuvînt, dar inteligibil ca sens. Masini vorbeşte printr-o tehnică alternativă cu ajutorul căreia poate produce, greu şi cu pauze, sunete prin pulsaţia esofagului. Corpul vorbeşte fără organ, comunică dincolo de instrument. Şi dacă …vskij îşi arăta coardele vocale, Antoniu inversează această exhibare prin lipsa lor. O existenţă intens vizibilă şi o absenţă, două tipuri de discurs; o retorică impotentă.

Între aceste două momente, există un al treilea discurs, complet mut, al lui Julius Caesar. Bătrîn neputincios, Caesar este o marionetă decrepită care are încă forţă discursivă. Deşi nu vorbeşte deloc, el are o coregrafie a membrelor care „sună“ datorită unor lavaliere ascunse în toga sa sîngerie. Coregrafia imprimă un ritm mîinilor şi picioarelor, astfel încît sunetele au coerenţa unui discurs, cu intensitate şi dinamică.

În afara celor trei discursuri, instalaţia cuprinde asasinarea lui Caesar – prin înfăşarea lui în toga roşie şi scoaterea din spaţiul de joc, în afara istoriei –, un bust spînzurat al acestuia (imaginea deteriorată) şi o folie de plastic plutind pe scară, recuperată de Marc Antoniu (imagine regăsibilă şi în Divina Comedie).

Ceea ce explorează Castellucci aici este arta vorbirii, dramaturgia retoricii cu multiple „instrumente“ vocale, corpul ca instrument al comunicării. Desigur, este şi o investigaţie a puterii şi a formei sale, cuvîntul. În fapt, nu cuvîntul manipulează, ci intensitatea lui, sunetul.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Luca del Pia