Dincolo de barieră
Aşa cum am mai avut ocazia să remarc înăuntrul acestei rubrici, tema reprezentării scenice a dramaturgiei naţionale este una perenă, eternă, imuabilă, inamovibilă, inatacabilă şi inalienabilă. Nici nu mai este, de fapt, o temă; e o fatalitate. Nu ştiu la alţii cum o fi (adică mai ştiu eu cîte ceva...), dar, la noi, cu cît se vorbeşte mai mult despre un lucru, cu atît se face mai puţin pentru el. Ceea ce e valabil, evident, şi în această privinţă. Îndeobşte, cei care fac – în speţă: spectacole (bune) cu texte româneşti – nu prea vorbesc despre ele. Şi invers. În lumea pe dos care este însă teatrul, se mai întîmplă, totuşi, ca nedreptăţile să se corecteze, cîteodată, de la sine – altfel spus, de la alţii.
Despre spectacolul intitulat Identităţi auzisem nu de la cei care l-au făcut – regizorul Victor Ioan Frunză şi scenografa Adriana Grand, sub firma Teatrului Dramatic „Maria Filotti“ din Brăila –, ci de la cei care l-au văzut mai demult. Am tot sperat să ajung şi eu la Brăila, ca să-l văd „la el acasă“, pentru că auzisem, de asemenea, că spectacolul se joacă nu pe scenă, ci în diferite locuri (sau „locaţii“, cum se zice în noua limbă de lemn) din clădirea teatrului. Or, clădirea teatrului brăilean este una dintre cele mai frumoase edificii din ţară, un adevărat monument arhitectonic şi un exemplar admirabil restaurat de artă decorativă aplicată unui scop aşa-zicînd de consum. De obicei, clădirile de acest fel funcţionează pe post de muzee, indiferent de firma pe care o arborează; la Brăila, un „management“ inteligent şi pasionat a făcut, în ultimii zece ani, ca zidurile superbe, dar moarte să adăpostească un teatru viu, oricît de imperfectă ar fi (fost), într-o ipostază sau alta, această viaţă. Drept care, la ora de faţă, Teatrul „Maria Filotti“ continuă să avanseze, într-o inerţie prielnică, prin spectacole cu ambiţii artistice declarate. Despre care vorbeşte, însă, foarte puţin. Pe scurt, am văzut Identităţi la Festivalul Comediei Româneşti, FestCo, de la Bucureşti.
Oricine ar „da o căutare“, pe orice „motor“, spre a afla mai multe despre „titlul piesei“, ar descoperi, înainte de toate, că o asemenea piesă nu există. Există doar – a existat – un dramaturg, pe nume Dumitru Solomon. Care a murit acum şapte ani, în primele zile ale unui februarie duşmănos. Care a fost nu doar dramaturg, ci şi eseist, şi autor de schiţe, şi umorist, şi scenarist de film, şi conducător de reviste teatrale. Care a fost unul dintre oamenii cei mai inteligenţi, mai cultivaţi, mai sclipitor-amuzanţi, mai profunzi, mai civilizaţi şi mai modeşti ai vremii noastre superficiale, obraznice şi, de vreo trei-patru decenii încoace, bădărănite. Şi care a fost, pentru Victor Ioan Frunză, un fel de tată visat, de prieten ideal, de părinte spiritual iubit cu statornicie şi cu durere. Pe cînd era tînăr regizor, Frunză îşi începea colaborarea cu oricare dintre teatrele unde lucra, mai lungă sau mai scurtă vreme, montînd un text de Dumitru Solomon. Pe urmă, firele ce-i legau s-au încurcat. Identităţi semnalează, tandru şi trist, o reconciliere simbolică, peste ani şi peste bariere nevăzute. O secretă missa solemnis pentru o dragoste regăsită.
Sub titlul care, cum spuneam, nu exista dinainte (dar care trimite subtil la unul existent în dramaturgia lui Dumitru Solomon: Transfer de identitate), regizorul a adunat şapte dintre excepţionalele „piese scurte“ publicate de autor la mijlocul anilor 1960, piese care, alături de primele opere dramatice ale lui Marin Sorescu, marcau, în scrisul românesc pentru scenă, o desprindere netă şi fără regrete de realismul (impus) al literaturii autohtone postbelice. „Citite“ azi, în spectacol, aceste mici povestiri dialogate, aparent anodine şi (doar) hazos-absurde, relevă o tulburătoare continuitate de viziune şi chiar de stil cu I.L. Caragiale şi Ionesco, Solomon trecîndu-i apoi torţa lui Vişniec cel din (de pildă) Buzunarul cu pîine.
Nu am să descriu spectacolul; nici n-am să-l analizez. Am să-i numesc doar pe actorii din distribuţie, pentru calitatea foarte bună a muncii lor şi pentru dăruirea totală pe care au izbutit să o facă vizibilă, fără ostentaţie, zîmbitori şi senini, deşi reprezentaţia de la Bucureşti s-a desfăşurat în condiţii de spaţiu şi climaterice destul de ostile: Alin Florea, Radu Micu, Silvia Tariq, Marcel Turcoianu, Monica Zugravu-Ivaşcu. Şi am să adaug că, în nesfîrşitele şi sterilele discuţii despre nominalizări, jurii, premii, riscăm, făcînd prea tare pe deştepţii, să uităm (adică să nu mai vedem) adevărul. Care, în artă, e sinonim cu valoarea.
În încheiere, trebuie să consemnez pe scurt o interesantă încercare de a-i „combina“ scenic pe Solomon şi Vişniec: spectacolul Make love not war pus în scenă, la începutul acestui an, de Adi Carauleanu, la Teatrul „Mihai Eminescu“ din Botoşani, cu un grup de tineri actori. Strădania a fost meritorie şi, mai presus de orice, onestă. Un alt răspuns tăcut la gălăgia din jurul soartei dramaturgiei naţionale.
Alice Georgescu este critic de teatru.
Foto: Radu Micu în Identități (fotograf: Adriana Grand).