Despre istorii, dincolo de istorie
● Poveste din Transilvania, spectacol bazat pe piesa Țara zînelor, de George Ștefan, regia: Ándi Gherghe, scenografia: Cristina Breteanu. Cu: Kocsis Gyula, Pitz Melinda, Richard Balint, Alin Stanciu, Ciprian Ciuciu, Eugen Neag. Studio Act Oradea.
În februarie, la Point, în Bucureşti, are loc o microstagiune de spectacole independente din provincie, curatoriată de regizorul Andrei Măjeri. Point se alătură astfel altor spaţii teatrale independente (Replika, Macaz) care găzduiesc spectacole din ţară, asigurîndu-le astfel vizibilitatea în Capitală şi oferind publicului bucureştean contactul cu artişti, preocupări şi limbaje performative variate (este şi o formă de solidaritate între artiştii independenţi, care se susţin practic unii pe alţii).
Spectacolul orădean de la Studio Act, Poveste din Transilvania, este o docu-ficţiune în care istoria personală reală, a familiei regizorului Ándi Gherghe, este minim ficţionalizată, cît să anonimizeze personajele şi să capete o formă ludică. Aparenţa de dramoletă este subminată de autenticitatea poveştii: telenovela melodramatică de pe scenă este, în realitate, o dramă în toată regula, una sugestivă pentru complexitatea istoriei României de la al Doilea Război Mondial pînă în prezent, dar şi un exemplu că viaţa este uneori mai bogată decît imaginaţia.
Poveste din Transilvania este o saga de familie care traversează 60 de ani, două ţări, două regimuri politice, două etnii (români şi maghiari), ura şi iubirile dintre ele. Naraţiunea funcţionează ca turnesolul: scoate la lumină o structură socială complexă în care aversiunile etnice, pe fondul reconfigurării graniţelor la finalul războiului, sînt amplificate de instaurarea unui regim dictatorial. Poziţionarea opresor – oprimat capătă, cel puţin o perioadă, o nuanţă etnică (ceea ce este simultan adevărat şi fals – în primii ani ai comunismului, în Poliţie şi Securitate au lucrat predominant români, în timp ce maghiarii au încercat diferite forme de rezistenţă faţă de integrarea în noul stat şi asimilarea etnică; în timp, situaţia s a nuanţat de ambele părţi, în special din cauza înrăutăţirii condiţiilor de viaţă, ceea ce a determinat, indiferent de etnie, pactizarea unora cu regimul şi poziţionarea altora antiregim). Aceste straturi suprapuse de ură se contopesc pînă cînd, într-un context potrivit şi cu impulsul de rigoare („ştiau că se pot baza pe ura noastră“), explodează în defavoarea părţilor din conflict, dar spre profitul unor forţe ce îşi asigurau astfel controlul asupra unei lumi peocupate să perpetueze rănile vechi, în loc să le vindece. Căci despre asta este Poveste din Transilvania, despre vindecare, un proces îndelungat şi lent, care are loc mai degrabă în ciuda opoziţiei „bolnavilor“ decît la dorinţa lor şi care nu oferă o rezolvare, definitivă şi integrală, a divergenţelor. Nu există aici un final fericit, ca în filmele hollywoodiene, ci doar o speranţă, mereu supusă (in)validării, ca în viaţă. În povestea acestei familii mixte se observă un traseu realist, de la ură la acceptare, sau măcar la toleranţă, dar cicatricile rămîn vizibile, ca să nu se uite durerea.
Trebuie să dezvălui parţial povestea. Un maghiar din Tîrgu Mureş – oraş cu o compoziţie etnică unică în ţară datorită echilibrului etnic: jumătate maghiari, jumătate români –, condamnat la închisoare din cauză că a atentat la statul comunist (nu vă imaginaţi acte teroriste, a scris doar o poveste pentru copii), şi securistul român, care l-a anchetat şi i-a pecetluit soarta, ajung, peste ani, să facă parte din aceeaşi familie: copiii lor se căsătoresc, în ciuda opoziţiei părinţilor. Familia astfel lărgită nu va trăi împreună şi nici în armonie, dar, cu timpul, va ajunge la o formă de toleranţă, chiar dacă părţile din conflictul iniţial nu se vor mai întîlni niciodată. Convieţuirea lor, bazată pe evitarea reciprocă, este ca o boală care sîcîie, dar nu omoară. Ceea ce se produce în timp este ajustarea perspectivelor personale, nu neapărat cît să schimbe mentalităţile, doar cît să înţeleagă fiecare poziţia celuilalt. De altfel, în spectacol, disidentul maghiar şi securistul român poartă acelaşi nume, în variantele lor etnice: István şi Ştefan.
Spectacolul funcţionează pe o narativitate fragmentară, în care momentele esenţiale ale poveştii au dublă perspectivă, subiectivă şi obiectivă, ludică şi analitică. Actorii sînt concomitent narator şi personaj: au viziune personală – a personajului – asupra subiectului, dar povestirea se menţine obiectivă, la nivelul faptelor. Expresia lingvistică urmează traseul relaţiilor dintre personaje: cele două limbi, româna şi maghiara, sînt riguros separate în lumea bunicilor (Richard Balint face un personaj detestabil fără ostentivitate, iar Kocsis Gyula joacă o victimă politică ce se radicalizează pe plan personal) ale căror universuri nu se intersectează decît conflictual, în opoziţie unul cu altul; sînt intercalate la nivelul părinţilor (Pitz Melinda şi Alin Stanciu), care construiesc împreună un univers mixt, iar nepotul (Ciprian Ciuciu), narator principal şi exponentul acestei texturi lingvistice mixte, vorbeşte şi româna, şi maghiara. Cu ajutorul scenografei Cristina Breteanu, Ándi Gherghe creează o atmosferă a vremurilor şi culturilor (masa festivă, pregătită, expusă, dar niciodată servită) ca spectacol în sine, secţiuni (decupate de lumină) de interioare domestice, în care relaţiile de familie se derulează după principii diferite (familia maghiară este mai aspră decît cea română), o lume configurată temporal şi etnic, în care punctele comune par, totuşi, mai multe decît diferenţele. Există şi un exterior al poveştii, contextul politic real, prezentat exclusiv audio, prin fragmente de discursuri politice sau ştiri, uneori ca un contrapunct la spectacol (precum fraza din discursul lui Ceauşescu din iulie 1989 – „simbolismul poate fi bun în artă, dar nu şi în economie“).
Poveste din Transilvania este un spectacol despre înţelegere, iertare şi acceptare, atunci cînd istoria cea mare transformă istoriile personale în tragedii, este despre avantajele realismului, atunci cînd ura sinceră şi iubirea prefăcută sînt folosite ca dinamită şi este despre cum putem să facem istoria, nu doar s-o lăsăm să ni se întîmple. Este un spectacol care poate fi privit într-un fel în Ardeal şi în alt fel la Bucureşti. De data asta, Capitala este cea care are, măcar un pic, de învăţat.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: Remus Toderici