De cîte ori a murit Kurt Cobain?
FITS 2015
● Courtney Love, text: Pawel Demirski, regia: Monika Strzepka, scenografie: Michal Korchowiec, muzica: Jan Suswillo, coregrafie: Rafal Urbacki, cu: Katarzyna Straczek, Adam Cywka, Mariusz Kiljan, Andrzej Klak, Igor Kujawski, Agnieszka Wietniewska / Dagmara Mrowiec, Michal Majnicz / Rafal Kronenberger, Michal Mrozek, Michal Opalinski, Marcin Pempus, Teatr Polski, Polonia.
În 1975, Mick Jagger, aflat în vîrful topurilor muzicale şi convins că faima durează la infinit, adică pînă la 40 sau 45 ani, declara că mai bine să fie mort decît să cînte hit-ul „(I Can’t Get No) Satisfaction“ (1965) la vîrstele respective (biografii se contrazic asupra cifrei, însuşi Jagger a susţinut la un moment dat că ar fi zis 38 ani, deci durata infinitului rămîne deocamdată incertă). În 2014, The Rolling Stones făcea un turneu (aproape… mondial) din care „Satisfaction“ nu a lipsit. De unde se trage concluzia că infinitul durează ceva mai mult decît apreciază un star rock, uneori chiar împotriva voinţei sale.
Jagger şi „Satisfaction“ nu au nici o legătură cu spectacolul polonez
perioada rock-ului pe care au pus ochii dramaturgul Pawel Demirski şi regizoarea Monika Strzepka e ulterioară Stones-ilor şi se leagă de începutul erei
, dar ideea unor staruri rock care concertează fosilizate, mimînd furia şi gloria tinereţii, este preluată din perspectiva exploatării acestora de către casele de discuri şi a dependenţei de faimă.
Prezentat în Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, spectacolul urmăreşte destinul ipotetic a două trupe, faimoasa Nirvana şi o cvasinecunoscută formaţie din zona Lacurilor Mazuriene poloneze. Prima poveste se concentrează în jurul icon-ului Kurt Cobain, a morţii lui cu multiple variante, interpretări şi consecinţe, ba chiar ia în calcul posibilitatea ne-morţii, cu eventualele efecte ale acesteia. De partea cealaltă, aspiraţia la faimă şi la beneficiile sale presupune accesul într-un sistem comercial dur (industria muzicală), în care e greu de ajuns şi încă şi mai greu de supravieţuit, astfel că rockerii polonezi eşuează glorios. Spectacolul discută relaţia dintre artişti, casa de discuri şi public, modul în care artistul este exploatat
de producător şi fani, raportul dintre artă şi comerţ, utopii („muzica schimbă lumea“)
realitate (producătorii/fanii devorează artiştii). Mecanismul comercial care consumă artistul conţine şi elemente-standard în istoria formaţiilor rock: începuturi dificile, baterişti schimbaţi des (mai mult ca o modă decît din necesitate), nevasta liderului ca
malefic (versiunea Yoko Ono), lupta cu directorul caselor de discuri şi presiunea comercială a acestora etc. Plasat într-un garaj (spaţiu-prototip pentru orice trupă), show-ul conţine muzică live: Nirvana, Hole, dar şi Guns N’ Roses, întrucît Axl Rose se vîntură şi el pe acolo, cu kiltul şi angoasa sa de star rock depăşit de valul
. Pe lîngă membrii Nirvana – doi dintre baterişti, Chad Channing şi David Grohl, ulterior liderul Foo Fighters (alt conflict de curente muzicale, Foo Fighters a urmat Nirvanei), Krist Novocelic şi Kurt Cobain –, apar jurnaliştii şi muzicienii Everett True şi Henry Rollins, directorul casei de discuri Sub Pop, Jonathan Poneman (care a lansat formaţia), Amy Winehouse sau Bill Clinton. Spectacolul trimite la contextul local polonez, adaptat minimal pentru reprezentaţia de la Sibiu la realitatea românească. Este vorba despre festivalurile muzicale, văzute exclusiv ca instituţii ale profitului sau despre derizoriul prestaţiei artistice în contextul exploatării ultimelor picături de celebritate în concerte „la Caracal“. O scenă puternică, amintită deja, este aceea a unei Nirvane a viitorului, cu un Kurt Cobain viu, dar amnezic, care concertează pe la 70 de ani fără să ştie unde şi ce, producînd profit din imaginea glorioasă de odinioară. Varianta opusă este aceea a unei Nirvane care refuză conservarea comercială, pactul cu sistemul, eşuarea în angrenajul exploatator al producătorilor, fanilor şi criticilor, în tiparele conflictelor interne, şi rămîne într-o zonă de nişă, imprimînd albume în serii reduse, pentru prieteni. Distopia şi utopia sînt contrazise însă de realitate, una în care Kurt Cobain se sinucide (1994) înainte de a schimba lumea şi de a fi salvat sau distrus de nevastă, dar şi el face, de fapt, tot un gest „standard“ în industria muzicală, intrînd în „clubul 27“ (al muzicienilor morţi la 27 ani: Jimi Hendrix, Janis Joplin, Jim Morrison, Amy Winehouse etc).
Courtney Love, soţia lui Cobain, actriţă, muziciană,
al feminismului cu imaginea ei acuzatoare de adolescentă – tîrfă,
(lidera trupei Hole), are propriile bătălii în industria muzicală: cu misoginismul (ca femeie, nu e luată tocmai în serios în muzica rock), cu tiparul de nevasta-care-distruge-trupa, cu drogurile – ale ei şi ale lui Kurt –, cu mariajul pe ducă, cu maternitatea etc. Trecutul accidentat (diagnosticată cu autism la 9 ani, dependentă de droguri, mariaje multiple) o face să devină rapid, în ochii fanilor, ai criticilor şi ai restului trupei, vinovată de moartea lui Kurt. Spectacolul foloseşte elemente reale pentru crearea unor posibile linii narative care oferă o viziune critică asupra industriei muzicale. Naraţiunile sînt exclusiv ficţionale, deşi elementele reale ating uneori detalii subtile precum ursuleţul de pluş pe care fiica lui Cobain, Frances Bean (interpretată excelent de un actor bărbos, Michal Opalinski) îl poartă mereu cu ea şi în care mama Courtney a pus o parte din cenuşa lui Kurt (detaliu real care nu este explicat în spectacol).
Dincolo de scanarea comerţului cu muzică (şi a unor legături mai puţin explicite cu realităţi poloneze), ceea ce şochează este scriitura. Cele două planuri – povestea Nirvanei şi cea a formaţiei poloneze necunoscute – se contopesc la propriu, personajele se prelungesc unul în altul într-o singură frază, actorii joacă mai multe caractere concomitent, naraţiunile se dezvoltă simultan. Este un tip de scriitură incitant, care condensează multiple planuri narative, dar în acelaşi timp este disturbator, mai ales pentru un public, cum este cel românesc, obişnuit cu narativitatea clasică. S-a adăugat prezentarea spectacolului cu un titlu adaptat
, în loc de
care a indus în eroare, nefiind nici un
. La rîndul lor, fanii Nirvana n-au fost interesaţi de abordarea politică a subiectului. Şi uite aşa, cu o dramaturgie postmodernă, o poveste de dragoste care nu a existat decît în titlu şi un subiect politic, spectacolul polonez a pierdut ceva spectatori, suficient pentru ca replica lui Courtney Love – „Sînteţi un public rău!“ – să pice la ţanc.
Dar replica ce pune, ironic, degetul pe rană este alta: „Nu-mi place să ascult melodii cîntate de bărbaţi fiindcă simt că cei care cîntă ar putea să-mi reguleze nevasta cu succesul lor maredeteapucăgroaza“. Faima este castratoare. Publicul şi artiştii se devorează reciproc.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: A. Bulboacă, S. Marcovici