De-a baba oarba melancolica
● Jurnalul lui Robinson Crusoe, un musical după Insula de Gellu Naum, regia: Mihai Măniuțiu, muzica: Ada Milea, decor: Adrian Damian, costume: Andrada Chiriac, coregrafia: Andrea Gavriliu, cu: Mihai Smarandache, Marius Damian, Paula Niculiță, Antoaneta Zaharia, Ionuț Kivu, Cezar Antal, Dimitrii Bogomaz, Marius Stănescu, Anda Saltelechi, Ruxandra Maniu, Oana Ștefănescu, Diana Gheorghian, Meda Victor, Constantin Cojocaru, Ioan Batinaș, Relu Poalelungi, light design: Cristian Șimon, sound design: Vladimir Ivanov, visuals: Anya Dimitrov, tobe: Alex Neagu, Teatrul Odeon, Bucureşti.
Prezenţa scenică a textelor lui Gellu Naum datorează mult Adei Milea. Pasionată de scriitura naumiană, cu care are în comun umorul sec şi perspectiva suprarealistă, Ada Milea a reuşit să facă scrierile lui Naum accesibile unui public larg datorită muzicii sale şi aptitudinilor performative (capacitatea de a crea o logică comică pentru un limbaj absurd). Cîteva piese ale lui Gellu Naum au fost deja montate după 1990 (înainte s-au realizat puţine spectacole) – Poate Eleonora (1997), regia Alexandru Tocilescu, şi Ceasornicăria Taus (2001), regia Mircea Marin, la Theatrum Mundi, Exact în acelaşi timp, pusă în scenă de Mihai Măniuţiu la Teatrul Naţional din Cluj (în 2002, la reprezentaţia de la Odeon a asistat Lyggia Naum), Insula, montată de Vlad Massaci la Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu (2011). Spectacolele au fost pioniere în descifrarea scenică a pieselor lui Naum, dar limbajul teatral suprarealist a răzbătut cu dificultate drumul spre spectatorul nărăvit la narativitate.
În show-urile ei, Ada Milea a reuşit să prezinte suprarealismul ca o fantezie cu logică proprie, similară celei/celor inventate de copii (succesul a fost confirmat de spectacolele ei cu textele naumiene pentru copii, Apolodor – mai multe versiuni de concert – şi Cel mai mare Gulliver, creat împreună cu Alexandru Dabija la Teatrul Gong din Sibiu în 2016). Tot cu Alexandru Dabija avea să lucreze, la Cluj, Florenţa sunt eu (2011, text Gellu Naum şi Jules Perahim), din care amintesc o imagine dintr-o reprezentaţie specială: în decorul în oglindă (o sală de spectacol), se inserează creatorii în postură de spectatori: regizorul, scenograful Dragoş Buhagiar şi coregraful Florin Fieroiu.
Pentru Insula, Ada Milea a gîndit iniţial o versiune concertistică, realizată împreună cu violonistul Alexandru Bălănescu, cu variante ulterioare, inclusiv una „cu jucării“, avîndu-i parteneri pe Anca Hanu şi Bobo Burlăcianu. Formula de concert a căpătat o pronunţată tentă teatrală în varianta de spectacol de la Cluj (2011). De curînd, la Odeon, Ada Milea împreună cu regizorul Mihai Măniuţiu au creat o nouă versiune, pornind de la show-ul clujean din care au preluat unele elemente muzicale. Redenumit Jurnalul lui Robinson Crusoe (este marcată astfel perspectiva subiectivă), spectacolul nu este un concert teatralizat, ci „un musical“ (aşa este prezentat pe afiş), adică un produs coagulat conceptual în care muzica, deşi esenţială, nu domină categoric, ci este parte dintr-un produs organic articulat.
Robinson-„demiurgul“ devine o emblemă pentru însingurarea contemporană – „indiferent de cadrul biografic, [Robinson] rămîne în actualitate“, scrie Naum, „acolo unde umbrele nocive ale trecutului îşi mai găsesc loc printre noi“. Singurătatea de care suferă Robinson nu este o agresiune a lumii asupra antieroului, ci o aspiraţie a acestuia spre anihilarea memoriei. Singurătatea este mereu afirmată, niciodată concretizată, căci Robinson, deşi ar vrea să fie în afara lumii, este permanent asediat de o prea plină umanitate (oameni, relaţii, sentimente) faţă de care se simte străin. Mizantropia lui – bine deghizată de Mihai Smarandache într-o lipsă de afect – este reacţia la imposibilitatea nerelaţionării. Căci ce atentează fatal la singurătatea metafizică a lui Robinson sînt relaţiile: el are trecut, familie – care se multiplică printr-un „şir nenumărat de bunici, copii şi nepoţi“ – şi cerc social care-i consumă timpul. De asta, decorul lui Adrian Damian este circular, creat din panouri umplute cu apă care filtrează şi deformează imaginea pe ciclorama din interior, generînd o formă materială de timp ca alegorie a (imposibilităţii) izolării.
Robinson nu poate fi nici singur, nici cu ceilalţi. El are un întreg band rock/punk/alternativ (nu doar muzica, ci şi costumele Andradei Chiriac, coafurile şi coregrafia Andreei Gavriliu sînt coerente în acest sens), căruia, la nevoie, nu-i sînt străine nici sonorităţile bizantine (trimiterea la singurătatea divină, prin imnurile Providenţei în text, se face strict – cu atît mai ironic – în spectacol). Nu doar că lumea cîntă, vocal şi/sau instrumental (iar Alex Neagu la tobe are o energie contaminantă), dar unele personaje sînt „instrumente“ (Ruxandra Maniu şi Anda Saltelechi joacă, sub denumirea generică de „Papagalii Coco“, o tubă şi nişte tuburi). Orchestra este o combinaţie de trupă rock cu Fata Morgana, căci insula seamănă cu strada Mîntuleasa (cea din nuvela lui Eliade): realităţile şi ficţiunile apar şi dispar unele din altele, ludicul şi oniricul se confundă, iar Robinson rătăceşte, deloc „singur“, prin propria minte.
Personajele sînt arhetipuri, îşi conţin propria caricatură: Marius Damian este un Vineri de o zdravănă bonomie, Paula Niculiţă (cu o voce minunată) îi dă Sirenei o „inocenţă“ şmecheră, bunicile agresive (Meda Victor, Oana Ştefănescu, Constantin Cojocaru şi Diana Gheorghian) sînt punkiste cicălitoare (Diana Gheorghian este delicioasă în iritarea ei rock). Mary a Antoanetei Zaharia are o răutate casnică, iar piratul lui Ionuț Kivu este oarecum laş. Dar toată lumea funcţionează bine în spectacol, cu un entuziasm molipsitor care disimulează oboseala, căci o oră şi un sfert de cîntat şi dansat continuu nu sînt chiar la îndemînă pentru actori de dramă.
Fantezia naumiană şi-a găsit un promotor excelent în Ada Milea, căci muzica ei este cea care setează direcţia spectacolului, calibrează umorul şi neliniştile textului, ironizează melancolia, dinamitează preţiozităţile şi face din suprarealism limbajul inocenţilor. Numai Robinson rămîne ne-singur.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto sus: Adi Bulboacă, jos: Silviu Stan