Dansuri și vizite

Toamna a adus cîteva spectacole de dans în București care au jonglat provocator cu variate forme de revizitare a universului creativ al unor artiști, Jérôme Bel, Pina Bausch sau Leonard Cohen. În cadrul Iridiscent. Festival internațional de dans contemporan și alte reconfigurări ale sensibilului (cred că e festivalul din România cu cea mai incitantă denumire), organizat de Centrul Național al Dansului (1 noiembrie – 1 decembrie), coregraful francez Jérôme Bel a prezentat o formulă performativă de arhivare și conceptualizare a propriei creații. „A prezentat” este un fel de a spune, atît timp cît artistul nu a fost prezent la București și nu este prezent nicăieri în lume unde este prezentat spectacolul său, deși acesta îi poartă numele și pe scenă se presupune a fi însuși artistul. Bel preferă să delege sarcina reprezentării sale și asta nu doar din motive ecologice. Ca alți artiști, precum Katie Mitchell și Simon McBurney, și Jérôme Bel este un activist pentru salvarea planetei și, din rațiuni ce țin de poluarea pe care o produce aviația, compania sa nu folosește avioanele pentru a se deplasa. Pe lîngă acest motiv, spectacolul, creat în timpul pandemiei, a încorporat și restricțiile de a călători, astfel că artistul a decis ca fiecare reprezentație să folosească resurse locale, inclusiv umane. Practic, spectacolul se recreează în locul în care este reprezentat (la fel se întîmplă și cu spectacolul Conference of the Absent creat de Rimini Protokoll), regia pentru versiunea română fiind asigurată de Mihai Mihalcea. În performance (o lectură performativă), un artist local, aici Cristian Nanculescu, citește de pe laptop, așezat la o masă, un text la persoana întîi, în care Bel își analizează creația, conceptele care au stat la baza spectacolelor și a seriilor sale performative, în timp ce pe un ecran se derulează fragmente video din acestea. O structură simplă, dar consistentă. Întîi, este textul lui Bel, cu o admirabilă acuitate a analizei într-un limbaj prietenos (în general, textele despre dans contemporan își fac un titlu de glorie din prețiozitatea limbajului). De exemplu, remarca – din care a pornit o serie întreagă de spectacole, minunatele Gale, una fiind prezentată și în România în 2017, tot de CNDB – privind corpurile anormative pe care le-a adus pe scenă ca o revoltă față de rigorile dansului, de standardul corporal cerut aici și de stereotipele percepții privind frumusețea, armonia etc. Cum acele corpuri erau anormative toate în același fel – tineri care sufereau de același tip de dezabilitate –, ele au devenit normă, astfel că pentru a le demonstra anormativitatea și a susține democratizarea corpului în dans a fost nevoie de mai multe tipuri de corp, deviate de la normă în diferite feluri, ba chiar și unele standard. Așa a apărut seria Gala, spectacole susținute de performeri cu diferite dizabilități, cu dimensiuni atipice pentru un dansator, fără pregătire în dans etc. Un alt element interesant în Jérôme Bel este prezența/absență a lui Bel, intermedierea sa printr-o altă persoană (nu neapărat artist). Dincolo de motivațiile deja enunțate, asta vine și ca o obiectivare a artistului în raport cu propria analiză: Bel este subiectiv și obiectiv în același timp pentru că textul său, deși scris de sine însuși, este redat de altcineva, ceea ce presupune o filtrare a subiectivității, interpretare. Și, nu în ultimul rînd, Bel se joacă aici cu ideea de performer absent, cu non-performerul, așa cum în urmă cu 30 de ani explora ideea non-dansului în sensul lipsei performanței fizice și a estetizării în spectacole. 

Café Müller, spectacol prezentat tot în Iridiscent, este o versiune solo a celebrei creații a Pinei Bausch realizată de artistul queer polonez Dominik Wiecek, care se raportează aici la două persoane: Pina și mama sa. Provenit dintr-o familie care a fost printre primii emigranți economici estici de după căderea Zidului Berlinului, Wiecek s-a reîntors în Polonia cînd avea doar 3 ani, după ce mama sa nu s-a adaptat în Germania. Spectacolul folosește mecanismul din piesa lui Bausch, pe care Wiecek o percepe ca pe o autoritate formatoare și un refugiu emoțional. Este aici o partitură sonoră de pași grăbiți, dublată de una vizuală, cu un singur corp care explorează zidurile, spațiul, luminile, aerul. În ambele lucrări sînt revizitate biografii proprii, Pina Bausch explora amintirile legate de tatăl său, care a lucrat într-o cafenea, iar Wiecek, pe cele legate de mama sa. Pina s-a simțit în sală, nu doar pentru că imaginea ei supradimensionată într-o statuetă de carton este adusă de Wiecek la final, ci și pentru că dansatorul este un alter ego vizual al Pinei, cu silueta sa androgină și părul strîns auster în coadă. De altfel, aruncîndu-și haina peste statueta coregrafei, Wiecek se identifică cu Pina. 

De altă factură este Dance Me, spectacolul creat de Andonis Foniadakis, Annabelle Lopez Ochoa și Ihsan Rustem la Ballets Jazz Montréal și prezentat la București în cadrul Întîlnirilor JTI. Dance Me este un spectacol bazat pe performanță fizică și o sincronie intenționat dezarticulată, cu proiecții impresionante și un design de lumini de-a dreptul spectaculos. Spectacolul explorează universul muzical al lui Leonard Cohen și a fost creat în timpul vieții acestuia, beneficiind de colaborarea cu starul canadian pentru coloana sonoră. Din păcate, Cohen a murit înainte de premiera spectacolului, care s-a transformat astfel dintr-o explorare a mitului cîntărețului într-un tribut adus acestuia. Așa că silueta lui Cohen bîntuie spectacolul, uneori multiplicată prin mai mulți dansatori, alteori în proiecții, un corp uriaș în penumbră care se dizolvă în neant. Văzînd silueta lui Cohen pe scenă mi-am dat seama că reprezentarea lui este asemănătoare cu cea a lui Fernando Pessoa: un bărbat cu pălărie și pardesiu negru. Universul sonor, care evită totuși să devină un playlist de hit-uri coheniene, este susținut de coregrafii de grup, traversate de siluetele lui Cohen sau cu intermezzo-uri muzicale, în care se fac reenactment-uri de concert. Designul de lumini amintește de creațiile lui Éric Soyer, colaboratorul lui Joël Pommerat în spectacole legendare (Pinocchio, Cendrillon, Reunificarea celor două Corei),în care luminile alcătuiau practic scenografia. Și aici, corpurile și spațiul sînt fragmentate de lumini, se dansează doar cu palmele sau cu gambele, reliefate de reflectoare, iar penumbra funcționează ca fundal pe care amintirile luminează ca niște flash-uri.

Oana Stoica este critic de teatru.