Dansul, dansurile

3 octombrie 2020   ARTE PERFORMATIVE

Accesul generalizat la spectacole online în perioada carantinei a permis spectatorului confruntarea cu tot felul de formate coregrafice, de la clasic la contemporan, dar şi cu cele hibride precum teatru-dans sau aflate în vecinătatea mai multor domenii artistice, ca performance-ul. Cîteva producţii din zona coregrafiei dramatice pot fi considerate spectacole-şcoală pentru modul în care se teatralizează coregrafia şi corpul capătă funcţie narativă. În Stoic (2018), la Opera din Göteborg, Suedia, coregraful Sidi Larbi Cherkaoui face o analiză freudiană a bolilor mentale care lasă pacienţii semifuncţionali. Plasat într-o galerie-bibliotecă, spectacolul conţine personaje cu afecţiuni psihice care le handicapează social. Schizofrenie, paranoia, halucinaţii, confuzie mentală, delir, tulburare de personalitate bordeline sînt materializate în scheciuri coregrafice în conjuncţie cu problematici generale ale bolilor psihice precum dificultatea diagnosticării, cauze şi factori favorizanţi (traume familiale, abuzuri), tratament. Într-unul dintre scheciuri, un personaj cu bordeline, tulburare care îi provoacă dezinhibare sexuală, impersonează în poziţii erotice sculpturile de dimensiuni mari din galerie, lăsîndu-se fotografiat/ă (genul personajului e ambiguu) de vizitatori (exhibiţionism/voyeurism). Bolnavii sînt marcaţi fizic prin schimbarea culorii pielii în albastru (ca personajele din Avatar). La psiholog, pacientul este agresat de chestionarul dur al acestuia despre modul în care se manifestă şi se gestionează dezechilibrul psihic. „Să fii tu însuţi poate fi un act revoluţionar” e concluzia spectacolului. Coregrafia e îndrăzneaţă, presupune performanţă fizică, dar necesită şi calităţi actoriceşti şi muzicale căci pe lîngă universul sonor exotic, creat live din muzici marocane, congoleze şi japoneze, există şi momente în care dansatorii cîntă operă sau jazz. E uimitor că le pot face pe toate la o asemenea calitatea performativă.

Tot în zona dansului psihologizant (nu psihologic), Peeping Tom a prezentat două lucrări mai vechi, trilogia Le Jardin (film, 2002), Le Salon (2004) şi Le Sous Sol (2007), şi spectacolul A Louer (2011). Trilogia pătrunde în universul intim-deviant al unei familii, în care dorinţele, senzaţiile şi convieţuirea cotidiană, afectată patologic de umori, sînt prezentate voyeuristic, în cele mai inconfortabile ipostaze şi situaţii, din cele care nu expun, de regulă, dar şi prin corpuri anormative (Rika Essers are doar 86 de centimetri înălţime, Maria Otal avea 80 de ani la premiera Le Soul Sol, iar mezzosoprana Eurudike De Beul este supraponderală). Spaţiile sînt recreate realist, în timp ce disfuncţionalitatea familiei are expresii suprarealiste, cu tuşe absurde (cel mai apropiat artist român de această zonă estetică este Radu Afrim). În A Louer, într-un spaţiu care aminteşte de camera roşie din visele detectivului Cooper din Twin Peeks, o divă de operă – Marie Gyselbrecht, o prezenţă androgină, în afara standardului de frumuseţe – devine ţinta hărţuirii din partea unui public burghez. Spectacolul demontează într-un limbaj coregrafic onirico-psihanalitic atacurile de tip bullying în viaţă şi artă (opera este o artă formalistă şi rezistentă la reformă).

Gabriela Carrizo şi Franck Chartier, creatorii companiei Peeping Tom şi coregrafii spectacolelor, au fost dansatori, într-o perioadă anterioară, în Needcompany a lui Jan Lauwers. Needcompany a prezentat mai multe spectacole online printre care The Blind Poet (2015), creat de Jan Lauwers împreună cu compozitorul Maarten Seghers, în care investighează arborii genealogici ai performerilor, ce provin din toate colţurile lumii şi au, fiecare, o identitate multietnică, pentru a identifica elemente comune – similarităţi în evoluţie sau posibilitatea ca unii dintre strămoşi să fi fost în acelaşi timp, în acelaşi loc. Lauwers se joacă cu stereotipurile rasiale, culturale, etnice, de gen, pe care le deconstruieşte pentru a deschide o discuţie despre naţionalism, etnicitate, rasism şi misoginism într-o analiză a ceea ce este Europa astăzi. „Istoria este o minciună care ne umple de ruşine”, zice un personaj. Proprietari de sclavi, şamani, canibali sau un primar de oraş german medieval, strămoşii au întîlnit toţi un element magic, Poetul (sau doar poezia lui), care le deviază destinul. Căci arta purifică. The Blind Poet este o fantastică pledoarie pentru diversitate şi toleranţă într-o Europă multiculturală.

Tot despre anormativitate este vorba şi în Disabled theater (2012), creat de Jérôme Bel cu performeri de la Teatrul HORA din Zürich, care au diverse dizabilităţi (sindrom Down, tulburări mentale etc.). Deşi au experienţă performativă, corpurile lor ies din standardul acceptat pentru dans, aşa că Bel foloseşte subversiv singularitatea acestora pentru a submina stereotipurile cu care se operează în viaţă şi artă şi a pune un fitil aprins obsesiei inerţiale pentru frumos (aici corp bine proporţionat) pe scenă.

● M de la Murphy, concept, coregrafie, ilustraţie muzicală: Andrea Gavriliu, scenografie: Alexandru Petre. Cu: Alex Chindriş, Eva Danciu, Roxana Fânaţă, Mariana Gavriciuc, Pedro Aurelian Gâfei, Flavia Giurgiu, Ciprian Valea, Tavi Voina. Light design: Cristian Simon. Mulţumiri speciale muzicale: Mihai Dobre & Călin Ţopa. TNB, Amfiteatru TNB. Spectacolul este proiectul cîştigător al celei de-a şasea ediţii a programului 9G la TNB.

Pe acoperişul TNB, în aer liber, un spectacol de Andrea Gavriliu aduce o vibraţie energetică bună. M de la Murphy este un show de teatru fizic care foloseşte Legile lui Murphy ca pretext pentru o serie de semi-improvizaţii coregrafice (există o dramaturgie coregrafică, elementul flexibil fiind totuşi redus) în care se jonglează cu obiecte, cuvinte, replici, gesturi şi acţiuni. Se obţin astfel scheciuri cu naraţiuni nonlineare în care performanţa fizică ţine mai degrabă de capacitatea actorilor de a comunica prin corp decît de formalismul limbajului coregrafic. Un duet între o belerină şi un dansator de breakdance, o jonglerie cu pungi, nişte mîini lungi care se spală obsesiv (referinţele la pandemie nu puteau lipsi) şi alte jocuri cu recuzita, imaginea filmată şi imaginaţia, în cheie comică şi, ca un contrapunct, uneori lirică (un pasaj video cu Flavia Giurgiu) se coagulează într-un spectacol tonic, menit să alunge, măcar pentru o oră şi jumătate, tensiunea pe care o resimţim cu toţii în această perioadă.

Oana Stoica este critic de teatru.

Credit foto: Mats Bäcker - Stoic (sus), Adi Bulboacă - M de la Murphy (jos) 

Mai multe