Dansînd prin memorie

Tribute to Iris Barbura. Coregrafia: Beth Soll. Dansatori: Denisa Anastasiu, Raluca Adomnicăi, Carmen Mărgărit, Monica Agarici, Ana Mihai, Daiana Popescu, Cristian Danu, Dan Matei. Profesor responsabil: Doina Georgescu. Scenografia: Cristi Marin. Muzica: Marian Cîtu (Rufi). Documentare: Corina Cimpoieru, Igor Mocanu. Asistent producţie: Maggie Chiţoran. CNDB.

Dansul contemporan din România se zbate, deja de peste 25 ani, să cîştige public, spaţii, fonduri. Să fie recunoscut ca un element esenţial al culturii actuale. De la lupta pentru crearea şi menţinerea în viaţă a Centrului Naţional al Dansului, instituţie care a încurcat mulţi miniştri ai Culturii, şi pînă la educarea publicului – cultura contemporană nu se studiază în şcoală, abia în ultimii ani se discută, încă foarte puţin, despre literatura contemporană autohtonă –, coregrafii şi performerii români au avut de dus, în ultimul sfert de secol, mai multe bătălii. Lucrurile nu au fost deloc simple. Demersurile pentru înfiinţarea CNDB au fost aprige, lupta dusă an de an pentru bugetul instituţiei la fel, apoi lungul şir de negocieri de după pierderea sediului Centrului au implicat alte zbateri. Situaţia CNDB nu este roză nici acum, dar speranţele pentru viitorul lui sînt oarecum justificate acum, cînd Ministerul Culturii pare să sprijine instituţia.

Dacă CNDB are, în sfîrşit, perspective bune, situaţia la nivelul publicului stagnează. Desigur, comunitatea mică a dansului este loială şi frecventează cu asiduitate feluritele propuneri artistice ce vin dinspre coregrafi şi performeri. Numărul atelierelor de dans destinate unor publicuri diferite a crescut, astfel încît se formează încet un public cunoscător. Dar lucrurile sînt departe de a căpăta semnificaţii majore şi asta din cauza faptului că o mînă de artişti nu poate educa un public numeros căruia şcoala nu i-a trezit interesul, nu i-a format gustul şi nu l-a învăţat să decodeze limbaje artistice contemporane.

Una dintre problemele dansului contemporan local a fost că, pentru majoritatea publicului, acest tip de dans, care necesită instrumente diferite de creare şi receptare, pare să fi apărut de nicăieri. Şi această percepţie ţine tot de carenţele culturale de care se face vinovat învăţămîntul românesc. CNDB a demarat un program de recuperare a istoriei dansului contemporan autohton într-o formulă performativă, cu reconstituiri ale unor spectacole legendare (precum Ciocanul fără stăpîn al lui Stere Popescu) sau prin show-uri care conţin profilul performativ al unor artişti (Esther Ma­gyar, Trixy Checais, Lizica Codreanu, Floria Capsali, Vera Proca-Ciortea, Ioan Tugearu). Pentru aceste spectacole s-a lucrat cu elevi de la Liceul de Coregrafie „Floria Capsali“ din Bucureşti. Astfel, demersul scoate la lumină momente şi personalităţi ale dansului cu ajutorul tinerei generaţii, funcţionînd ca o lecţie performată atît pentru dansatorii-elevi, cît şi pentru spectatori. Şi unii, şi alţii află pentru prima oară – discuţiile postspectacol arată acest lucru – cine au fost a­ceşti coregrafi şi care este contribuţia lor la dezvoltarea noilor limbaje performative. Unii dintre ei au ajuns mai cunoscuţi în afara ţării decît acasă. În plus, fragmente din spectacolele lor şi stilurile de dans, recuperate prin acest program al CNDB, demonstrează că limbajul coregrafic din România a fost conectat, de-a lungul vremii, la avangarda dansului mondial.

Unul dintre episoadele acestui program o are ca subiect de investigaţie pe Iris Barbura (1912-1969), dansatoare şi coregrafă de avangardă, născută la Arad, cu studii în Germania, fondatoarea unui studio de dans contemporan la Bucureşti în 1939. Iris Barbura a lucrat la Teatrul Naţional din capitală cu Trixy Checais şi Vergiu Cronea, i-a fost profesoară Verei Proca-Ciortea, apoi a plecat la Berlin în timpul Războiului (1942), unde s-a alăturat suprarealiştilor şi a fost iubita lui Sergiu Celibidache. Odată cu plecarea în Statele Unite ale Americii (1951) – datorită unei legi care permitea emigrarea legală pentru cei surprinşi de război într-o altă ţară decît cea de origine, în care nu mai se puteau întoarce –, Iris Barbura predă dans într-un studio pe care îl amenajează singură. Stabilită în Ithaca, al cărei peisaj a fascinat-o, ea ţine cursuri acompaniată un timp de Vergiu Cronea. Una dintre elevele ei, Beth Soll, este cea care a creat un reenactment la CNDB, Tribute to Iris Barbura, un spectacol cu geometrii coregrafice şi grupuri fluente care alunecă unele într-altele. Beth a creionat însă şi un context naţional pentru profesoara sa, aducînd în spectacol dansuri româneşti pe care Iris nu le-a experimentat pe scenă, dar care conferă acum profunzime profilului ei, întrucît fac parte din lumea magică – percepţia americană, a lui Beth – din care venea coregrafa şi a cărei nostalgie a purtat-o pînă la moarte. Costumele au fost şi ele lucrate după schiţele lui Iris, stilizate, cu jocuri de volume şi forme, avînd modele cu motive româneşti, cusute la maşină.

CNDB a publicat o broşură despre acest spectacol, cu informaţii despre viaţa şi activitatea artistică a lui Iris Barbura, obţinute în timpul documentarii de către Corina Cimpoieru şi Igor Mocanu, un instrument util pentru spectator, mai ales că informaţiile despre coregrafă sînt extrem de puţine în mediul online. Fotografia de pe coperta broşurii este din timpul cursurilor ţinute de Iris în Ithaca şi o înfăţişează pe coregrafă împreună cu elevele sale, inclusiv Beth Soll, într-o poziţie de dans recognoscibilă în spectacol.

Tribute to Iris Barbura reconfigurează amintirile lui Beth Soll despre profesoara sa, redescoperind/relevînd în acelaşi timp stilul şi viziunea sa asupra dansului, dar creionînd şi un portret subiectiv şi întrucîtva intim al artistei. Spectacolul este exact ceea ce spune şi titlul lui, un tribut adus de o elevă celei care a format-o în arta dansului şi i-a fost mentor. Iris Barbura s-a sinucis la 57 de ani, pe fondul unei depresii, aruncîndu-se de pe Triphammer Bridge într-unul din defileurile pe care le plăcea atît de mult. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: A. Usurelu