Dansează-mă!
● O istorie fizică; de/cu: Iudith Ardeleanu, Marius Armaşu, Margareta Eschenazy, Simion Gyorgy, Fredy Kitaru, Nelly Naiman, Tudor Roman, Pompiliu Sterian, Eva Szemler Lendvay, Dorotheea Weissbuch.
La muuulţi ani! E ziua Margaretei Eschenazy. Ascultă în picioare cum i se cîntă, emoţionată, uşor nesigură sau poate doar obosită. A dansat mai devreme în spectacolul O istorie fizică. Astăzi împlineşte 75 de ani şi a avut premieră. Locuieşte în Căminul „Amalia şi dr. Moses Rosen“ şi a participat la toate cele trei spectacole create pînă acum de un grup de tineri artişti. În primele două, a povestit despre ea. Acum şi-a dansat povestea. Cum juca şotronul. Cum dactilografia. Cum a fost fericită. Cum nu a mai fost. Zîmbeşte mereu şi are în permanenţă ochii în lacrimi. Ca un personaj cehovian. A fost translator de limbă rusă. Copilăria ei se leagă în mod misterios de Kazahstan şi de Rusia. Încă nu îi ştiu toată povestea ca să pot spune cum a ajuns acolo. Sau cum a ajuns aici.
Uneori, imposibilul se întîmplă fizic. Echipa Vîrsta4 – Paul Dunca, Alice Monica Marinescu, Mihaela Michailov, Katia Pascariu, David Schwartz – lucrează din 2009 cu rezidenţii Căminului „Moses Rosen“: ateliere de scriere, fotografie, proiecţii de filme. Cele două spectacole de teatru – Moses Stories şi Vîrsta obiectelor –, create din poveştile reale ale bătrînilor, au devenit hit-uri. Istorie vie din istorii personale. Omul – arhivă a vremurilor. Un demers major în spaţiul teatral, de reconstituire a adevărurilor istorice (nu unul singur, obiectivat, ci multiple şi subiective), dar, mai ales, de memorizare a unor trasee identitare condamnate altfel la uitare sau ignorare. În cadrul eXplore dance festival, premiera celui de-al treilea spectacol din proiect a oferit o surpriză uriaşă. Accentul s-a mutat de la a spune la a face (o dorinţă mai veche a Iudithei Ardeleanu care cerea nu doar să povestească, ci să şi performeze). În ciuda oricăror scepticisme, O istorie fizică este un spectacol de... dans în care zece rezidenţi îşi coregrafiază existenţa. Artiştii invitaţi – coregrafele Carmen Coţofană, Mihaela Dancs, Mădălina Dan alături de muzicienii Valeriu Borcos şi Eduard Gabia de la trupa Karpov Not Kasparov şi de coordonatorul spectacolului, Paul Dunca – au creat un spaţiu de performare în care fiecare actant şi-a povestit viaţa prin mişcare. Istoria filtrată prin corp. Trupurile conţin memoria faptelor, amprenta timpului şi a timpurilor.
Tudor Roman dirijează o orchestră imaginară. El deschide spectacolul, el orchestrează poveştile. De obicei, e un pic agitat, vorbeşte unui interlocutor nevăzut, dar renunţă la toate ticurile pentru dirijat (cu atenţie şi energie, marcînd pasajele patetice). Nu e simplu, nu e ceva ce pur şi simplu poţi să nu mai faci, dar Tudor uită să facă, absorbit de muzică. La fel ca Fredy Kitaru şi Simion Gyorgy, şi ei rătăciţi puţin într-o lume doar a lor, dar care se trezesc brusc în spectacol, gata să respecte un scenariu creat după povestea lor, să se „interpreteze“, să fredoneze, să danseze. Amîndoi au probleme cu mersul, au cîte un picior mai scurt, însă asta nu se simte pe scenă. Lui Simi îi place grozav să danseze, o face şi înainte de începerea spectacolui. Picioarele inegale nu îl încurcă deloc, are ritm bun şi entuziasm. Zîmbeşte ghiduş, am senzaţia că flirtează cu cineva din public. Fredy se uită la prietena lui care îl susţine din sală. La sfîrşit, ea plînge emoţionată, iar el o ia tandru în braţe.
Marius Armaşu a jucat în toate spectacolele. Are mereu un chip trist, nu supărat, doar trist, ca şi cum o nefericire mare s-ar fi produs cîndva şi el a uitat să mai fie fericit. E tînăr, probabil cel mai tînăr dintre ei. Are un solo ca şi Margareta Eschenazy. Îşi coregrafiază viaţa: copil, adult, tristeţe. Mimează conştiincios, pare nesigur la un moment dat şi se uită la Mihaela Dancs care îi indică blînd un gest. Marius continuă sigur pe el. Şi trist.
Nelly Naiman, Iudith Ardeleanu şi Eva Szemler Lendvay sînt costumate elegant. Nelly, recent venită în cămin, poartă o rochie pepit, iar pe cap o bentiţă cu o floare mare, neagră şi dantelată. Très chic. Eva are o pălărie cochetă, neagră, cu bor întors care îi conferă un aer distins. Iudith e cea mai jucăuşă. Are o ţinută peruană, o pălărie de pai cu o eşarfă multicoloră înfăşurată în jurul calotei, ale cărei margini sînt aruncate neglijent peste umăr. Poartă o mască albă, de bal. „Dacă dragostea ar fi o culoare, ce culoare ar fi? – Roşu, mov, am uitat.“ „Dacă dragostea ar fi un dans, ce dans ar fi? Vals, tango, nu mai ştiu.“ Paul, Valeriu şi Eduard cîntă. Doamnele acompaniază cu instrumente. Nelly are un fel de maracas, Iudith – o chitară micuţă albă (sau o mandolină?), Eva – un bongo. Toate trei stau pe scaun, se deplasează greu sau deloc. Eva e într-un scaun cu rotile. Dar dansează cu mîinile şi cu zîmbetul.
Pompiliu Sterian şi Dorotheea Weissbuch au un duet de pantomimă şi dans. Îşi „povestesc“ unuia, altuia vieţile trecute. Ştiu să se asculte. La toţi se remarcă răbdarea pentru povestea celuilalt. Poate pentru că ştiu atît de bine că fiecare cuvînt sau gest e doar un semn pentru un sentiment care le-a ros cîndva sufletele. Şi sentimentele sînt încă, dincolo de semne. Dorotheea dansează bine. Îi place, simte ritmul şi are încă putere să îl menţină. Aici fiecare îşi învinge neputinţele, fizice şi psihice. Pompiliu e un veteran al spectacolelor. Mimează atent, cu precizie. E curtenitor cînd o invită pe Dorotheea la dans, deşi mîinile îi tremură (probabil, un început de Parkinson). În spectacol, rezidenţii şi-au depăşit limitele propriilor boli.
La final, Valeriu cîntă un hit Mondial – „De va veni la tine vîntul“. Toţi dansează, publicul aplaudă. Laudele curg, ca şi lacrimile. „Dacă ne mai lăudaţi mult, ne cheamă la Hollywood.“ O voce ghiduşă din public. E Medi Dinu, fermecătoare într-un costum negru cu pantalon, cu un pulover mov în mînă şi un inel cu agată portocalie. Are 103 ani şi umor. O ştim din spectacolele anterioare, cele în care ne-au impresionat poveştile. Acum, ne-au impresionat oamenii, vulnerabilitatea lor.
Bertha Liebovich a murit cu două zile înainte de premieră. Bertha a jucat în primele spectacole. După moartea soţului, şi-a pierdut vederea şi TBC-ul osos a adus-o în baston. A devenit dependentă de cei din jur, întîi de vecinele de acasă, apoi de oamenii din cămin. Poveştile ei erau o continuă mulţumire celor care au avut grijă de ea. Nu putea citi, astfel că vorbea liber, după un scenariu prealabil. Uneori, nu se putea opri din mulţumit. „Sînt copiii mei“, spunea despre artiştii din echipa Vîrsta4. Nu vedea, mergea foarte greu, dar era acolo, în spectacol, gata să mulţumească. Bertha Liebovich (1924-2012). Zihrono Livraha.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: Diego Cibell