"Dăm totul cînd e să fim ridicoli" - interviu cu Alexandru DABIJA

Este, fără îndoială, unul dintre cei mai importanţi regizori de teatru din România. E suficient să vă gîndiţi la Ultima bandă a lui Krapp sau la Pyramus & Thisbe 4 You şi să-mi daţi dreptate. Anul trecut, Alexandru Dabija a debutat ca actor în scurtmetrajul O umbră de nor, în regia lui Radu Jude, care a avut premiera în mai, la Festivalul de la Cannes, în cadrul secţiunii Quinzaine des Réalisateurs. În film, Dabija joacă rolul unui preot de oraş, chemat la căpătîiul unei muribunde pentru ultima rugăciune. Sau penultima. În fine, o să vedeţi dvs. la toamnă, pe HBO. M-am întîlnit cu Alexandru Dabija în ultima dimineaţă de TIFF, la o cafea, ca să facem interviul pentru Dilema veche. Doar că ne-am apucat să vorbim despre una şi alta şi am lăsat interviul pentru mai tîrziu, pe mail. Iată ce-a ieşit:

Film

Ce v-a convins la scenariul lui Radu Jude să jucaţi într-o Umbră de nor?

M-a convins personajul Radu Jude. Am văzut Lampa cu căciulă şi Toată lumea din familia noastră – adică filme făcute de Jude – şi am citit scenariul cu ochii veniţi din filmele lui. Pe urmă, a mai fost şi ispita de a îmbrăca hainele de preot. E mai tare ca travestiul de care, trebuie să recunosc, sînt deseori ispitit.

Există un aer de familie între ceea ce vă preocupă pe dvs. în teatru şi ceea ce face Jude în film?

Răspunsul e plătit dinainte: da, există. Eu mă ocup cu Cehovul mai de mult, dar n-are importanţă. Pe amîndoi, cred, ne fascinează ce poate face omul.

V-a fost teamă de ceva, înainte să înceapă filmările la o Umbră de nor?

Da. Mi-a fost. De rezistenţa fizică. Ştiam că se stă la filmare cîte o zi întreagă, în căldură... Nu am nici un fel de respect sau preţuire pentru efortul în sine. Mor de rîs cînd aud de regizori care repetă zece, cinşpe ore, sau de artişti bătrîni care „rezistă mai abitir ca tinerii“. Mi-era teamă să nu leşin pe-acolo – la film se stă mult.

Cum aţi lucrat la o Umbră de nor? Cum s-a negociat raportul de forţe între dvs. şi Radu Jude?

Îmi place să cred că am fost un actor disciplinat, care nu are alt lucru de făcut decît să asculte atent ce îi spune regizorul. Am ascultat tot ce mi-a spus Radu şi am încercat să fac întocmai. Cred că de-aia s-a născocit regizorul, ca să te laşi – îmi vine să zic „să te abandonezi“ – pe mîna lui. E şi o stare extrem de plăcută, să faci ceva ce îţi spune altcineva. Misterele dictaturii...

Jude a declarat, într-un interviu pentru Mediafax, că „pe platou a existat un singur regizor adevărat: Sandu Dabija“. Are dreptate?

A glumit. Sună bine la gazetă. Şi lui îi plac declaraţiile, ca şi mie... În nici un caz nu am avut de-a face cu meseria mea, la filmare. Am o încredere oarbă în ce spune şi ce face Jude. Nu ştiu dacă e bine sau nu, dar eu aşa fac.

Toţi regizorii de teatru de la noi, care-au trecut la film, au făcut-o tot ca regizori, mai puţin dvs. De ce?

O fi destin. Mi-am dorit întotdeauna să joc. Probabil că abia acum am ajuns la figura asta chinuită, care exprimă ceva. Dar cred că au mai fost regizori de teatru care au jucat.

Credeţi că sînteţi un actor bun?

E o capcană... Ar fi mare tupeu să spun că da, şi mare ipocrizie să spun că nu. La teatru, la repetiţii, mă dau adeseori în stambă, maimuţărindu-mă. Cred că pot juca, nu ştiu dacă şi cu public... La film îmi place enorm, mă pot concentra numai pe ce am de făcut, sau pe o idee, nu există public.

Da, încă ceva! Am tot auzit de tracul pe care îl are actorul de film... Nu ştiu... Cînd se dă „motor“ sau cînd spune textul... Sînt tot soiul de legende. Eu nu am avut trac, îmi plăcea tot ce se întîmpla, şi gata! Oi fi făcut pentru asta, mai ştii? Păcat că sînt bătrînel!

O umbră de nor e şi povestea unei meserii care e un amestec de har şi de rutină, la fel ca meseria de regizor de teatru. E o analogie care vi se pare valabilă?

Fără pic de ironie vă spun că e o analogie perfect valabilă, doar că se poate face şi cu un chirurg sau cu domnul Andrei Pleşu. Nu e nimic special în asta.

Aţi văzut filmul de-abia la Cannes. De ce?

Nu am fost pe-aproape cînd filmul a fost gata. Dar mai e şi o reacţie de ţărancă ruşinată... Mărturisesc că nu e o plăcere să mă văd. Cam cum face orice om cînd îşi aude vocea înregistrată. Nu e o plăcere, dimpotrivă, aş zice.

Cum vi s-a părut Cannes-ul şi toată desfăşurarea de forţe de-acolo?

Necesar. Aşa cum la ocazii îţi pui cravată, cum sînt ambasadori şi parlamente. Nu excelăm în multe chestii, aşa că dăm totul cînd e să fim ridicoli. Cinema-ul se mai cheamă şi „industrie“, şi industria are nevoie de aşa ceva. Trebuie să spun, însă, că am fost uluit şi, bineînţeles, mîndru de respectul de care te bucuri acolo ca român. Ce au făcut băieţii ăştia cu filmul românesc în ultimul timp este fantastic şi pe drept recunoscut ca valoros. Apropo, de ce nu sînt şi femei prin preajma regiei de film? Ce zic feministele? Întreb, nu vreau să polemizez!

Aveţi regizori de film la care ţineţi aşa cum ţineţi, de pildă, la Cehov?

O grămadă! Şi actori, şi scenografi, şi operatori, şi scenarişti. Şi minunat e că sînt şi mulţi români printre ei. Simt ca ceva special contemporaneitatea cu atîţia cineaşti formidabili. Nu e o simplă chestie de modă, de festivaluri... Se scrie o proză foarte bună, se fac filme care sînt ale vremii pe care o trăim. E, poate, pentru prima oară de la mişcarea avangardistă de după Primul Război cînd, în cultura română, se întîlnesc fericit o formă de expresie – cinema-ul – şi lumea românească aşa cum e ea.

Ştiu că aţi acceptat să jucaţi în următorul lungmetraj al lui Radu Jude. Ce vă face să aveţi încredere în el? Aţi vrea să lucraţi şi cu alţi regizori români de film?

Îmi place Jude, pentru că merge la teatru, pentru că citeşte şi pentru că are acces la umor fără să şi-l propună. Bineînţeles că aş lucra cu regizori atît de buni! Nu îi linguşesc. Chiar pot să-i critic pentru totala lipsă de imaginaţie la distribuţii...



Şi teatru

Dacă tot aţi debutat în cinema ca actor, aveţi de gînd s-o faceţi şi în teatru?

Da, sigur că da! Dar e mai mult o dorinţă decît un plan. Poate mă maturizez... după 70 de ani, încolo, poate o să joc pe scenă.

Regizaţi pînă la şapte spectacole pe an. Cum vă alegeţi textele?

De cele mai multe ori, mă aleg ele pe mine. Sau mi le dau directorii de teatru, actorii... Sînt lăutar.

Există, în spectacolele dvs., un fir roşu care să le lege între ele, dincolo de autori, teme etc.? Căutaţi ceva anume în fiecare punere în scenă?

Nu.

Cînd consideraţi că un spectacol a avut succes? Contează asta pentru dvs.?

Sigur că aştept o reacţie, sigur că e bine să ştii că munca nu e degeaba, dar ştiu şi că succesul se poate fabrica şi că face parte dintr-un spectacol la care nu-mi place să particip. Contează să fii recunoscut, să ai succes cînd eşti tînăr. Cred că un spectacol a avut succes – mai bine zis, a însemnat ceva – dacă se mai vorbeşte despre el multă vreme după ce nu se mai joacă.

Există spectacole pe care regretaţi că le-aţi făcut, care-au început bine şi au sfîrşit prost?

Oho, multe! Unele bune, care nu s-au jucat decît de cîteva ori, altele proaste, care s-au jucat ani de zile.

Cea mai nouă premieră a dvs. e Sînziana şi Pepelea, la Teatrul Naţional din Cluj. De ce aţi ales textul acesta? Ce urmează?

Fac Alecsandri la Cluj pentru că am întîlnit o adevărată colonie de actori moldoveni şi ne place graiul. Sper să înţeleagă ardelenii ce vorbesc moldovenii. Urmează Suflete moarte de Gogol (dramatizare de Bulgakov), la Ploieşti.

Există vreo piesă pentru care să nu vă simţiţi încă „pregătit“? Sau povestea asta cu „a fi pregătit pentru o piesă“ e un basm?

Nu mai ştiu dacă e un basm sau chiar aşa e, dar sînt cîteva texte pe care tot vreau să le fac şi nu prea îndrăznesc. Cred că e urmarea unor gînduri din tinereţe... Aşa am avut spaime cu Scrisoarea pierdută, am făcut spectacolul după 30 de ani. Nu pot să fiu obraznic inutil cu textele mari. Aşa mi-e firea.

Spuneaţi, într-un interviu, că nu aşteptaţi nimic de la actorii tineri. De ce?

Pentru că sînt proşti. Proşti, pur şi simplu, nu proşti actori. Generalizările sînt stupide, nu toţi sîntem la fel, ştiu! Dar ideea de bază rămîne: sînt proşti.

Cehov sau Beckett? Caragiale sau Creangă? Alegeţi.

Creangă – îl înţeleg şi îl accept ca pe un maestru.

Dacă ar fi un lucru pe care l-aţi schimba la sistemul în care funcţionează teatrul din România azi, care ar fi acela?

Gîndesc că e vorba de teatrul de stat, teatrul de repertoriu... Unul singur: să fii plătit numai pentru ceea ce faci.

a consemnat Luiza VASILIU