Cum se croşetează un spectacol

● Platforma „Scrie despre tine“. Refuz să cresc. Dacă puteți să faceți o mică donație. Un spectacol de Vera Ion. Cu: Vera Ion – Peter Pan. Multimedia: Bogdan Marcu 

„Dacă aveți timp și chef și vreți să contribuiți cu un pixel, cu un gînd, cu un cuvînt, am vrea să vă propunem un scurt exercițiu de amintire și să ne trimiteți cîteva sugestii de...“ Am primit invitația-rugăminte într-un e-mail de la „Scrie despre tine“, un atelier de dramaturgie susținut de regizoarea Vera Ion și actorul Sorin Poamă, iar contribuția era pentru spectacolul Io te-am făcut, io te omor. Călătorie în timp și spațiu, un concept de performance în care, dacă are chef, spectatorul poate să continue povestea de pe scenă. „1) Sunete pe care le asociezi cu o vizită la ai tăi. 2) Melodii care îți vin în cap din perioada copilăriei/adolescenței. 3) Ce se asculta la mesele în familie cu ai tăi. 4) Sunete din cartierul unde ai crescut. 5) Sunete pe care le asociezi cu o vizită la bunici. 6) Ce ascultai cînd erai singur acasă în liceu? 7) Sunete pe care le asociezi cu bucătăria alor tăi. 8) Sunete pe care le asociezi cu o nuntă a prietenilor.“

După o săptămînă, primesc un nou e-mail cu exemple din răspunsuri. „1) Mieunatul pisicii, radioul în surdină (pe un post de radio religios) sau televizorul (pe un post de știri), țiganii cu «fiare vechi looom, fiareee vechi», clape de pianină dezacordată (pe care s-a suit pisica). 2) Coco Jambo (taberele de la mare), Ciuleandra (de la serbarea de la grădiniță), Rednex – Cotton Eye Joe (tot de la serbare), Macarena, toată crema de la Andre, Candy, 3SE, you name it, apoi Eminem (liceu), apoi Vama Veche (înainte să fie Vama – tot albumul Am să mă întorc bărbat și Am doar 18 ani – cîntată la toate majoratele în momentul tortului), Carmina Burana și Bach (ascultau ai mei la pick-up), melodia clasică de telefon Nokia, cele de la desene animate rusești (ca «nu zaiț nu pagadi»). 3) Televizorul / Nimic, nu ascultam muzica. Acum se mai aude televizorul. / – TV / radio și în ultimii 10 ani ce se dă la TV pt că acolo se mănîncă / – nimic... mai discutam între noi. 4) Sunetul unei macarale, sinistru; sunete de copii jucîndu-se; sunetul de la sifonărie; mașini/ minge bătută pe asfalt și mămăi care țipă după nepoți să își pună o bluză că au transpirat, strigat pînă la etajul șase dacă iese cutărică afară. 5) Aici Radio România Actualități. Ora exactă. Urmează știri / cocoș, sunet de la lanț cînd scoți apa din fîntînă, sunet de șlapi, nume strigate tare, de peste poartă (gheorgheeeeeeeeee, adăăăă găleata-ncoa!!), /greieri. 6) winamp pe shuffle cu melodiile din topurile mtv și utv / Metallica / mtv dat tare dacă era un Queen. 7) mîncare care clocotește sub capac, sunet de prăjeală care e diminuat odată ce e pus capacul, apoi se aude mai tare după ce e scos capacul, așchii care se rup din scaunele vechi, masa care se zdruncină de la stînga la dreapta atunci cînd se taie pîinea, Radio România Muzical. 8) tocuri pe marmură, clinchet de bijuterii care se ciocnesc, chiote de copii care aleargă printre mese/muzica tare, dj la microfon/ pahare care se ciocnesc, rîsete, strigăte.“

Din aceste sunete descrise laconic se croiesc spectacole, capturi de realitate pe care memoria le filtrează și le patinează cu subiectivism. Povești despre cine sîntem și încotro mergem, ce ne doare și de ce, o formă de confesiune terapeutică al cărei scop este mai degrabă unul de asumare a identității/personalității decît de curățenie psihico-emoțională. Vera Ion și Sorin Poamă au pus la cale un atelier de dramaturgie personală în care cursanții (oricine se poate înscrie la http://scriescrie.wordpress.com/) scormonesc prin amintiri într-o serie de exerciții complexe, învață să descopere detaliile care dau sensuri sau culoare povestirii și, mai ales, ajung la concluzia că nu e nimic în neregulă cu ei/poveștile lor sînt la fel de interesante ca ale altora (trebuie doar să știi povești). Exact acest storytelling este esența platformei „Scrie despre tine“, al cărei format a fost aplicat și dezvoltat de Vera și Sorin pe ei înșiși. Rezultatul a fost un prim spectacol Ich clown, un puzzle de povești ale unor tineri care pleacă în Europa să facă bani din vînzarea baloanelor pe stradă. Tema este reluată într-o formulă restrînsă în Refuz să cresc. Dacă puteți să faceți o mică donație. Regizoarea Vera Ion devine performer de stradă la Londra, unde, costumată în Peter Pan, încearcă să cîștige bani (pentru a-și plăti facturile la București) fotografiindu-se cu copiii. Textul este un lung monolog interior în care gîndurile personajului curg neîngrădite, de la tehnici sofisticate de marketing care includ analiza psihologică a clientului („oamenii fericiți dau bani“), la conștientizarea lipsei de perspectivă a tinerei generații („bunicii și părinții au făcut ceva, eu nu pot să-mi plătesc nici întreținerea“). Este un discurs aparent dezlînat, dar care atinge subiecte importante: permanentizarea generației de sacrificiu, orizontul fără speranță al tinerilor în România, arta împinsă în zona de hobby și statutul de „cerșetor“ al artistului (a se vedea recentele discursuri publice despre bursierii ICR), clișeele stupide ale tehnicilor de gîndire pozitivă din volumele de dezvoltare personală, imaginea românilor în Europa și un adevăr cinic – „este o regulă de aur: să nu vorbești cu români în străinătate!“. În fundal, curg imagini animate naiv, un cartoon care narează povestea și funcționează atît ca videoscenografie, cît și ca multiplicator de perspectivă (este versiunea „obiectivă“, în raport cu subiectivismul personajului). În plus, animația amplifică senzația de derizoriu pe care Vera o acuză ca element definitoriu al existenței sale și dă o oarecare aparență de performance, altminteri personajul e curățat de teatralitate și evoluează minimalist ca într-un mockumentary. Fără nici un fel de pretenție filozofică, textul radiografiază confuzia identitară a tinerilor și mizează exclusiv pe faptul că o poveste personală reflectă alte povești personale (concluzia atelierului „Scrie despre tine“: nu ți se întîmplă doar ție!). Peter Pan a devenit adult, dar asta nu mai este o poveste cu final fericit.

Textele dramatice rezultate în urma workshop-ului „Scrie despre tine“ se focusează – involuntar – pe intervalul de timp care desparte copilăria de maturitate, perioadă haotică de definire și redefinire a personalității. Spectacolele se joacă în cluburi. Intrarea liberă, donații la sfîrșit. Artiștii trebuie să-și plătească totuși întreținerea.

Oana Stoica este critic de teatru.