Cum m-am bucurat la Gala UNITER
● Teatrul Odeon din Bucureşti a găzduit luni seară cea de-a douăzecea ediţie a galei premiilor UNITER. Cel mai bun spectacol al anului trecut a fost desemnat Ultima zi a tinereţii, în regia lui Yuri Kordonsky, de la Teatrul „Radu Stanca“ din Sibiu. Premiul pentru regie i-a fost acordat lui László Bocsárdi, pentru Caligula, de la Teatrul „Marin Sorescu“ din Craiova. Rolul titular din acelaşi spectacol i-a adus lui Sorin Leoveanu premiul pentru cel mai bun actor. Iar premiul pentru cea mai bună actriţă i-a revenit Marianei Mihuţ pentru rolul bunicii din spectacolul Îngropaţi-mă pe după plintă, în regia lui Yuri Kordonsky. N-am să le enumăr aici pe toate. În total au fost acordate peste douăzeci de distincţii la mai multe categorii, plus cîteva premii speciale. Sînt multe? Sînt puţine? Cei care urmăresc această gală an de an ştiu deja: tensiunea care ar trebui să crească spre finalul serii, pe măsură ce se anunţă premii tot mai importante, e estompată de oboseala acumulată pe parcurs; poţi să ratezi momente cu adevărat dramatice pentru că nu mai rezişti să stai ţintuit în fotoliu! Din grija pentru toate categoriile breslei şi din obsesia unui palmares exhaustiv, cea mai importantă gală a teatrului românesc riscă să devină un calvar atît pentru premiaţi, cît şi pentru public.
● E o discuţie nesfîrşită: premiul pentru cel mai bun spectacol şi premiul pentru regie. Se întîmpla adesea, în anii trecuţi, ca la cele două categorii să concureze aceleaşi spectacole. Criticii spuneau atunci că premiul e redundant, că ar trebui acordat o singură dată. Anul acesta, nici unul dintre spectacolele nominalizate pentru cea mai bună regie nu s-a regăsit pe lista de nominalizări la categoria „cel mai bun spectacol“. Se poate ca cel mai bun spectacol să nu fie premiat şi pentru regie?
● „Bucureşti este capitala teatrului românesc“ – a spus la un moment dat Ion Caramitru, amfitrionul galei şi preşedintele UNITER. S-a văzut, la această gală, ca şi la cele din anii trecuţi, că teatrele cele mai dinamice nu sînt în Bucureşti, ci în Ardeal: cel mai performant teatru românesc e de fapt teatrul maghiar de stat din Cluj. Nu produce mult, dar produce bine. Sălile pline din timpul stagiunii şi vizibilitatea (inter)naţională a spectacolelor montate pe această scenă sînt doar un argument al bunei funcţionări. Celălalt e palmaresul. Faptul că provincia a devenit capitală, faptul că marginalul a devenit tot mai central (oare aceste clivaje mai au relevanţă?) reprezintă şi un efect al descentralizării – reuşite – a instituţiilor culturale. Regizori mari pot să circule în voie, să monteze ba la Iaşi, ba la Timişoara, să „antreneze“ diverse echipe de actori. Avantajul acestei mobilităţi e transferul de competenţe şi de valori. Totul spre beneficiul spectatorilor de teatru, care se vor putea bucura de diversitatea mijloacelor şi a perspectivelor. Dar e şi ceva paradoxal în această mobilitate, de vreme ce ea ar putea atrage exact opusul diversităţii – adică uniformizarea: tocmai pentru că regizorii nu mai sînt neapărat „legaţi de glie“, ei nu vor mai putea crea, fiecare în teatrul său, şcoli sau curente estetice, nu vor mai putea să lase o amprentă personală asupra echipei de actori. Yuri Kordonsky montează bine şi la Bucureşti, şi la Sibiu – dar, tot plimbîndu-se, nu va fonda un teatru al său.
● La gală, am avut parte de cîteva prezenţe notabile, dar şi de cîteva absenţe – la fel de notabile. Oana Pellea, nominalizată la categoria cea mai bună actriţă, nu a venit la gală; Emil Boroghină, distins cu Premiul British Council, nu a putut nici el veni – deschidea la Craiova Festivalul „Shakespeare“. Iar Constantin Chiriac, directorul Teatrului „Radu Stanca“ din Sibiu, nu a venit nici el să ridice premiul pentru cel mai bun spectacol. Cît priveşte surprizele serii, publicul a întîlnit-o pe actriţa Jacqueline Bisset, invitată de UNITER să ofere unul dintre premii.
● Gala UNITER este de fiecare dată un prilej de emoţie. Am auzit la gală în fiecare an cîteva confesiuni – mai ales cele ale artiştilor recompensaţi cu premii pentru întreaga activitate sînt emoţionante. La ediţia din acest an am reţinut mai ales tăcerile. Cel mai bun „discurs“ l-a ţinut Árpád Könczei, care a fost distins cu premiul special pentru muzică de teatru: un dans energic şi-o fluierătură veselă!