Cu program, fără program
Ce s-ar face cronicarii fără programele de sală – zise, în limbaj de specialitate şi mai cu fasoane, caiete-program – pe care le scot teatrele (mai exact, secretariatele literare din teatre) odată cu premierele şi unde, pe lîngă distribuţie, se găsesc de regulă o sumă de amănunte referitoare la autor, piesă, regizor etc.? Mi-am pus această întrebare mai deunăzi, cînd, plecînd de la un spectacol fără preţiosul instrument, m-am pomenit că nu ştiu de unde să „apuc“ textul (era o premieră pe ţară), ca să nu mai vorbim de dramaturg, total necunoscut pe meleagurile noastre. Şi m-am pomenit totodată năpădită de un sentiment complex şi contradictoriu, ca persoană care s-a aflat succesiv (şi, uneori, simultan) în situaţia de a fi elaborat şi, respectiv, beneficiat de simpaticele broşurele burduşite cu informaţii; un sentiment în care intra şi mîndrie, şi umilinţă, şi invidie, şi parapon, şi recunoştinţă... Toate la un loc. Şi cînd te gîndeşti că „marele public“ habar nu are, îndeobşte, că o persoană numită în statul de funcţii secretar (sau referent) literar munceşte din greu ca să adune, să „coafeze“ şi să pună în pagină acele informaţii, pe care ni se pare atît de firesc să le primim...
Nu ştiu ce scrie sau ce va scrie în caietul-program al spectacolului Viaţa e vis de la Teatrul Odeon, pentru că, atunci cînd am văzut acest spectacol (sînt vreo zece zile), el, caietul, încă nu apăruse. Spre a nu-şi lăsa, totuşi, spectatorii „în ceaţă“, harnicul secretariat literar de la Odeon răspîndise în foaier o mulţime de „fluturaşi“ din care interesaţii puteau afla că textul spectacolului este „după Calderón de la Barca“, iar nu de Calderón, că regia îi aparţine lui Dragoş Galgoţiu, iar costumele – Doinei Levintza, şi că în spectacol joacă... mă rog, cine joacă, în frunte cu Marius Stănescu, Nicoleta Lefter şi Gabriel Pintilei, desemnaţi acolo drept „Visătorii“. Acolo sau pe site-ul teatrului? (De care, probabil, tot secretariatul literar se ocupă.) În fine, important este a se reţine că mizanscena recurge la aceste personaje – care nu apar în piesă – şi că textul de spectacol e o prelucrare a celebrei comedii filozofice la care autorul ei a lucrat cca şase ani (1629-1635), deşi acest autor (1600-1681) a scris peste 500 (!) de piese, poeme, însemnări ş.a.m.d. Viaţa e vis imaginează un rege „al Poloniei“, care, înştiinţat de un oracol că moştenitorul său (Segismundo) va fi un om rău, îl exilează pe acesta, de mic, într-un turn singuratic de unde, peste ani, tînărul prinţ va fi adus la Curte spre a fi pus la încercare; întrucît se dovedeşte însă nepotrivit pentru înalta îndeletnicire ce îi era sortită din naştere, va fi dus din nou în turn, după o înscenare menită a-l face să creadă că măreţia de o zi fusese un simplu vis; experienţa îl înţelepţeşte pe Segismundo suficient pentru ca el să devină bun – şi, după diverse peripeţii, rege. Această istorie „de bază“ se sprijină pe şi se complică prin conflicte colaterale, astfel că întregul, reprezentativ, poate, pentru epoca barocă în ansamblu mai mult decît pentru „Secolul de aur“ spaniol, devine o halucinantă construcţie literar-teatrală, rareori pusă în scenă din cauza dificultăţii ei. Sensibil la chemarea textelor mari din patrimoniul spiritual al lumii (precedenta sa înscenare la Odeon porneşte de la epopeea lui Ghilgameş), Dragoş Galgoţiu a tăiat consistent piesa, pentru a-i limpezi, desigur, „mesajul“. Problema este însă, cred eu, că a tăiat fie prea mult, fie prea puţin. Dacă, de exemplu, ar fi renunţat cu totul la cuvinte, păstrînd doar ideea lui Calderon, spectacolul ar fi avut şanse să devină inteligibil; aşa, păstrînd o parte din personaje, cu tot cu replicile lor, adesea năucitoare prin multitudinea de aluzii, nume şi date referitoare la evenimente doar schiţate sau pur şi simplu înlăturate, regizorul şi-a făcut un deserviciu major: cine ştie despre ce e vorba pricepe, măcar în linii mari, dar nu este foarte interesat, iar cine nu ştie nici nu e lăsat să afle. Altminteri, spectacolul are farmecul preţios (şi un pic pretenţios) al montărilor galgoţiene de mare rafinament formal, cu superbele costume ale Doinei Levintza mesmerizînd privirea şi cu ariile de operă (barocă, în general), întretăiate de tulburătorul laitmotiv muzical din In the mood for love (Michael Galasso), vrăjind urechea – în total, o autentică desfătare pentru simţuri şi, în subsidiar, pentru intelect. Înţelegerea pedestră, cum ziceam, mai la urmă... În afara celor menţionaţi, din distribuţie se disting Dan Bădărău şi Paula Niculiţă, precum şi dansatorii Ioana Marchidan şi Istvan Teglas.
Tot la Odeon, ceva mai vechiul Iadul este amintirea, fără puterea de a mai schimba ceva de suedezul Jonas Gardell (în traducerea lui Carmen Vioreanu), operă regizoral-scenografică a cuplului Mariana Cămărăşan-Alexandra Penciuc, mi-a sunat (tot în absenţa programului de sală) ca un bizar ecou la Strigăte şi şoapte, minunatul spectacol Bergman-Andrei Şerban al Teatrului Maghiar din Cluj: conflicte de familie, dragoste îngheţată, ură clocotitoare, psihologii împinse la limită de o situaţie-limită – moartea. Marcînd revenirea pe scenă a unei foarte bune actriţe, Diana Gheorghian (o dramatică Sonia în Unchiul Vanea regizat cîndva de Mircea Cornişteanu la Naţionalul din Craiova), spectacolul îi alătură acesteia alte trei actriţe de forţă ale Odeonului – Liana Mărgineanu, Oana Ştefănescu şi Nicoleta Lefter –, într-o montare îngrijită, viguroasă, avînd însă, mai ales în jumătatea secundă, destule momente de lungime flască. Asupra cărora nici un program de sală nu are cum interveni...
Alice Georgescu este critic de teatru.