Cu dragostea e de glumit

5 februarie 2015   ARTE PERFORMATIVE

● Disco Love, după texte de Yasmina Reza, Olivier Lécot şi Jean Dujardin. Cu: George Albert Costea, Irina Drăgănescu, Sorina Ştefănescu, Vlad Udrescu, Iulia-Diana Samson. Godot SubScenă.  

Una dintre calităţile scenei teatrale neoficiale – independente, private, comerciale, alternative, cu toate variabilele lor – este accesul relativ uşor al tinerilor actori la un spaţiu de joc în care să-şi facă propriile spectacole. Teoretic, aici s-ar putea testa teme, tipuri de scriitură şi limbaje performative noi. Practic, acestea reprezintă o preocupare minoră în zona

, dominată de producţii comerciale. De aici apare şi necesitatea clarificărilor terminologice (termenul „independent“ este conectat cu critica sistemului şi teatrul de atitudine, dar în România, accepţiunea sa este mult mai largă şi cuprinde, de fapt, toate producţiile din afara teatrului de stat). Independentă sau comercială, scena

– spaţii speciale pentru teatru, cluburi, cafenele etc. – oferă tinerilor actori un loc de joc. Desigur, lucrurile nu sînt roze, condiţiile de producţie sînt reduse, bugetul este, de cele mai multe ori, inexistent. La asta se adaugă presiunea comercialului, în condiţiile în care veniturile vin exclusiv din vînzarea biletelor. Însă în lipsa accesului la fonduri publice (pe care statul finanţator le distribuie generos teatrelor de stat, care nu sînt la fel de generoase cu artiştii tineri şi nici cu noutăţile teatrale), scenele independente pot oferi tinerilor actori măcar exerciţiul artistic şi o minimă sursă de venit.

Un exemplu în acest sens este

, un spectacol construit de un grup de actori, colegi de generaţie, cunoscuţi din creaţiile regizorilor Catinca Drăgănescu şi Alexandru Mîzgăreanu. De altfel, cei doi, împreună cu Ioana Pashca şi Dragoş Ivăneţ (scenografi), i-au ajutat şi în această producţie. De exemplu, Catinca Drăgănescu a avut un rol esenţial în coagularea scenariului care ansamblează coerent texte de autori diferiţi – Yasmina Reza, Olivier Lécot şi Jean Dujardin – pe o structură dramaturgică ce trimite la

de Arthur Schnitzler. Scene în două personaje se succed într-o formulă repetitivă în care unul dintre parteneri este preluat în următorul cuplu. Poveştile se construiesc în jurul legăturilor sentimentale şi sexuale care implică diferite tipuri de dependenţă, în special afectivă. Personajele duc o viaţă dublă. Pe de o parte, este vorba de o existenţă stereotipă – precum o banală căsnicie, din care atracţia şi afectivitatea au dispărut, de ceva vreme, sau relaţiile indiferente ale unui Don Juan oarecare (donjuanismul reflectă dinamica rapidă a vieţii contemporane care afectează negativ relaţiile). Pe de altă parte, evadarea din această rutină existenţială se face tot într-o zonă clişeistică, personajele schimbă tiparul, dar nu îl distrug. Avem aşadar un cuplu format dintr-o soţie frustrată acasă (Sorina Ştefănescu), care face pe diva în afara familiei, şi un soţ (Vlad Udrescu) care pozează în martirul mariajului, dar acceptă cu uşurinţă aventuri extraconjugale. Se adaugă o starletă distrusă sentimental (Irina Drăgănescu), cu un trecut de damă de consum, un cuceritor rece, dependent de sex (George Albert Costea), care devine sentimental cînd se îndrăgosteşte, şi o virgină stîngace şi cam trecută (Iulia-Diana Samson), care oscilează între vise erotice şi idealuri casnice. Aceste personalităţi duble intră într-un şir de poveşti transplantate metaforic (prin regia colectivă) în cluburile de noapte, un mediu strălucitor şi superficial, în care clişeele sînt la ele acasă. Actorii fac viabile dublele tipologii, printr-o sintetizare inteligentă a convenţiilor relaţionale (explicite în cazul virginei care arată simultan două lucruri diferite: ce gîndeşte şi cum acţionează) şi prin umor. Căci un astfel de demers are obligatoriu nevoie de umor. 

Ca majoritatea covîrşitoare a spectacolelor din zona teatrului comercial,

este o poveste cu haz despre relaţii şi dificultăţile lor. Într-un astfel de spectacol este importantă tipologizarea personajelor, care sînt extrase esenţializate din cotidianul contemporan, apropriate de către spectator, care empatizează cu ele pentru că le identifică în proximitate. Situaţiile sînt şi ele preluate dintr-un inventar de disfuncţii relaţionale comune: frustrări conjugale, noncomunicare, infidelitate, obsesii afective, dependenţe emoţionale etc. Cu alte cuvinte, aceste spectacole operează cu realităţi personale cunoscute, care preocupă (cam) pe toată lumea. Sînt texte şi spectacole care vorbesc, la un nivel accesibil, despre viaţa cotidiană şi problemele ei, un teatru cu un public-ţintă general. De aici şi succesul, vizibil şi în cazul

. În spaţiul de la Godot SubScenă, reacţia spectatorilor – în bună parte, dar nu exclusiv, tineri sub 30 de ani – a arătat potenţialul de divertisment al spectacolului şi empatia publicului cu personajele de pe scenă. Aceste spectacole, în care realitatea este ficţionalizată în aşa fel încît să rămînă în zona neproblematică, să fie inofensivă, confortabilă pentru spectator şi să devină distractivă, răspund nevoii unui anumit tip de public. 

Privită panoramic, preferinţa pentru acest teatru este o reacţie a publicului faţă de teatrul burghez, cu toată metafora problematică şi elitismul viziunilor sale intelectuale asupra lumii. Forma aceasta de spectacol, la intersecţia dintre divertisment şi teatru de consum, poate fi un fel de declaraţie, indirectă şi involuntară, de disociere faţă de preţiozitatea teatrului de stat, încă dominat de clasic şi artificialitate. S-ar putea interpreta ca nevoia de a reveni la un soi de teatru popular („popular“ în sensul de accesibil ca tematică şi discurs performativ). Spectacolele social-politice sînt şi ele oponente ale teatrului estetizant, dar au cu totul alt public decît teatrul de consum. Sînt mai multe potenţiale publicuri care rejectează, fiecare în felul său, metaforizantul teatru burghez, al cărui limbaj performativ îşi arată tot mai mult defazarea faţă de noile curente teatrale. 

Revenind la Disco Love, spectacolul de la Godot SubScenă oferă prilejul de a vedea cîţiva actori buni într-un carusel relaţional comic, în care „legăturile bolnăvicioase“ se fac şi se desfac ca topurile muzicale. Cu alte cuvinte, de la „Would you go to bed with me“ la „Saudade“.  

Oana Stoica este critic de teatru. 

Foto: R. Tuţă

Mai multe