Cruzime
Căpcăuni de Yann Verburgh, traducere în limba română de Eugen Jebeleanu.
Cu vreo doi ani în urmă, Yann Verburgh, tînăr actor, regizor, performer francez, activ şi în România, s-a apucat de dramaturgie. Textul său, Căpcăuni, o investigaţie poetică, dar necosmetizată asupra mentalului homofob, înregistrează agresiuni asupra persoanelor LGBT, cazuri reale din Franţa, România, Statele Unite, Grecia, Bulgaria, Iran, Uganda, Rusia, Africa de Sud, Brazilia, Olanda, Coreea de Sud. Succesul a venit imediat şi este de lungă durată: rezidenţe de creaţie, lecturi publice, premii. Acesta a fost elementul care i-a dat impuls lui Yann Verburgh pentru a se concentra asupra scrisului (au urmat alte texte: La neige est de plus en plus noire au Groenland, Alice, H.S. tragédies ordinaires, Puisqu’il faudra bien qu’on s’aime, Après CHARLIE). Căpcăuni a fost publicată de curînd la Paris, la editura Quartett, cu susţinerea Centrului Naţional al Cărţii şi a Asociaţiei Beaumarchais-SACD.
În săptămîna în care am decis să scriu despre piesa lui Yann Verburgh s-au întîmplat cîteva incidente. Unul a fost uciderea puiului de urs la Sibiu, prilej de conştientizare a cruzimii din mentalul colectiv care musteşte sub masca bunului samaritean.
Ceea ce şochează în Căpcăuni este tocmai cantitatea uriaşă de violenţă care se activează la nivel mondial, chiar şi în zonele „civilizate“, determinată de discriminări de gen, rasă, religie. Să ucizi sau să viol(ent)ezi astăzi oameni din cauză că sînt diferiţi de norma acceptată în societate pare de neînţeles, viaţa demonstrează însă că, în mileniul al treilea, civilizaţia umană este la fel de obtuză şi agresivă ca în epocile anterioare. Violenţa are momente paroxistice, iar ura este motivată de reguli sociale restrictive şi discriminatorii. „Ascultă, Luka / Un bărbat şi un bărbat, / Un bărbat şi un cîine, / Un bărbat şi un aspirator, / Nu or să facă niciodată o familie. / Bagă-ţi asta bine în cap!“.
Categoriile vulnerabile – LGBT, persoane cu dizabilităţi sau nevoi speciale – scot la lumină cruzimea umană. Motivaţia homofobă este explorată de Yann Verburgh polifonic pentru că ea apare în familie şi în afara ei, în şcoală şi în biserici, la persoana iubită şi chiar la victimele înseşi. Se remarcă astfel un instinct homofob care supravieţuieşte, uneori, chiar şi educaţiei şi afecţiunii. Victimele din Căpcăuni sînt agresate de părinţi, colegi, prieteni, necunoscuţi cu complicitatea autorităţilor, dar au şi propriul disconfort relativ la statutul lor. Dramaturgul distinge cu delicateţe între militantism şi discreţie personală, fără să dea o soluţie. Traumele fizice şi psihice, agresiunile verbale şi decesele sînt determinate de limitele celorlalţi în a înţelege diversitatea, dar şi de limitele proprii, generate de stigmatizare şi de inocularea unui sentiment de ruşine, frică şi dezgust faţă de propria persoană.
Un băiat agresat pe stradă pentru că poartă tricouri colorate. Altul torturat într-o pădure. Condamnaţi la moarte pentru că sînt gay sau lesbiene. Renegaţi sau ucişi de propria familie. Hărţuiţi la şcoală. Abuzaţi, bătuţi, arestaţi. Pentru ce au făcut. Pentru ce nu au făcut. Pentru hainele sau cuvintele lor. Pentru că e ruşine sau e păcat sau e inacceptabil. Sînt personaje învinse şi personaje luptătoare, sînt morţi şi supravieţuitori, sînt oameni care se zbat între intoleranţa altora şi neputinţa proprie de a-şi domina frica. Yann Verburgh desenează, de fapt, un tablou al puterii, al divizării societăţii între puternici şi vulnerabili, şi înregistrează strivirea celui slab pentru că se poate.
Dramaturgul foloseşte o scriitură fragmentară în care poveştile se întretaie în scene de unul sau două personaje, fără cronologie, ca un puzzle de cruzimi fizice (unele incidente amintesc de moartea lui Pier Paolo Pasolini) şi psihologice. Tortura şi execuţiile sînt uneori visceral exhibate. Şi şocul – din nou folosesc acest cuvînt – este cu atît mai mare cu cît violenţa apare nu doar în Uganda sau Iran, zone prin excelenţă homofobe, ci şi în Franţa sau Statele Unite. Yann Verburgh creează o poetică a violenţei, cruzimii şi ororii ca parte a vieţii metropolitane. Ca un viciu al urbanităţii. Poem despre lumea contemporană hiperagresivă, Căpcăuni filtrează poetic o realitate tragică. „Şi an după an, / În fiece an / Voi implora, / Voi ruga, / Voi plînge, / Mă voi lupta. / Dar nimeni nu mă va asculta / Şi nici o noapte, / Nici măcar o noapte, / Nu voi mai dormi, / În ţara aceasta, / În ţara aceasta europeană în care / Călăii tăi se vor plimba nepedepsiţi prin Borisova. / Dar mereu şi mereu, / Dragostea mea, / Fără somn şi fără odihnă, / Voi cere dreptate! / Şi voi cere dreptate! / Şi voi cere dreptate! / Şi voi cere dreptate! / Şi voi cere dreptate! / Şi voi cere dreptate! / Pentru fiul meu.“
Dincolo de valoarea sa teatrală, textul lui Yann Verburgh are evidente calităţi literare care îl fac să fie în egală măsură destinat lecturii şi scenei. Şi vizual, scriitura are o „coregrafie“ a cuvintelor. Poemele au o duritate pulsatilă, răscolesc în vintre cu sinceritatea lor sîngeroasă, amintesc de Nicolae Avram şi Federeii săi. Finalul înregistrează o amară ironie: o placă memorială dedicată ultimelor victime ale unei agresiuni homofobe din 1750, pe lîngă care trec victimele prezentului. O minciună care ascunde o realitate sinistră.
Un spectacol-lectură în limba română a avut loc anul trecut la Temps D’Images, la Cluj, în regia lui Eugen Jebeleanu, cel care îl va monta acum la La Chartreuse, Villeneuve-lès-Avignon, cu premiera pe 28 ianuarie 2017 (scenografie Velica Panduru, cu Gautier Boxe-beld, Radouan Leflahi, Clémence Laboureau, Ugo Léonard, Claire Puygrenier).
În România, Coaliţia pentru Familie pregăteşte modificarea Constituţiei prin definirea familiei drept căsătoria dintre soţ şi soţie (bărbat şi femeie). Curtea Constituţională consideră că iniţiativa nu suprimă dreptul la căsătorie. O situaţie similară apare premonitoriu în Căpcăuni, unde „dragostea“ e redefinită în dicţionar ca fiind exclusiv între un bărbat şi o femeie.
De ceva timp, am senzaţia că trăim cu toţii în filmul lui Haneke Panglica albă şi mă întreb ce grozăvie va să vină. Şi Yann Verburgh simte că timpul e crud.
Oana Stoica este critic de teatru.