Criza de identitate la FNT (II)

14 noiembrie 2012   ARTE PERFORMATIVE

Festivalul Naţional de Teatru s-a încheiat cu o surpriză. Premiul instituit peste noapte – „la solicitarea Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru (AICT/IATC)“, după cum ni se comunică – a ajuns la două producţii independente cu tematică socială. Cei trei juraţi – Yun-Cheol Kim (Coreea de Sud), preşedinte AICT, Raymond Bertin, critic de teatru (Canada) şi Octavian Saiu, vicepreşedintele Secţiei române a AICT – au acordat premiul Tînără Speranţă spectacolului Casa M (Republica Moldova) şi actriţei Ioana Manciu pentru rolurile din Jocuri în curtea din spate (ambele producţii prezente în secţiunea „Teatru de mîine“, alături de Poveşti de familie). Decizia pare un semnal dat FNT să iasă din perioada certitudinilor, a valorilor confirmate şi răsconfirmate şi a nesfîrşitelor montări conservatoare. E (de mult) timpul ca teatrul să fie contemporanul nostru.

Casa M a fost, probabil, cel mai inconfortabil spectacol din festival. Cu un subiect luat din realitatea imediată – violenţa în familie – este singurul text românesc (facem parte din aceeaşi cultură) din FNT care vorbeşte despre ceva ce ne doare. Rana pe care pune degetul este o plagă extinsă, mai ales în zona rurală. Femeile sînt victime ale bărbaţilor, dar mai cu seamă ale unui sistem de educaţie obtuz care le învaţă să îndure pentru că e „pozor“ (te faci de rîs) să spui sau să te opui. O mentalitate retrogradă care le predispune de mici să fie victime. Femeia ca o găină jumulită, opărită şi răstignită pentru imaginea spoită a familiei fericite. Cineva a caracterizat spectacolul ca fiind „apăsător“. Violenţa şi abuzurile în familie sînt deranjante prin existenţa lor sau prin devoalarea lor? Mi-e teamă de răspunsul la o asemenea întrebare. Actriţele Snejana Puică, Mihaela Strâmbeanu, Ina Surdu, Irina Vacarciuc, scenarista şi regizoarea Luminiţa Ţîcu au creat un spectacol minimalist, în care au preferat să lase personajele să vorbească, fără să judece sau să înduioşeze. O realitate arătată auster, în toată grozăvia ei, nu exhibată. Asta a făcut ca spectacolul să fie cu atît mai „apăsător“ cu cît oroarea abuzurilor nu a fost manipulată pentru a stoarce lacrimi. Firescul acceptării violenţei e de o cruzime insuportabilă.  

Celelalte două spectacole din „Teatru de mîine“ – Jocuri în curtea din spate, o poveste reală despre viol în grup cu adolescenţi în care actorii joacă ambele feţe ale situaţiei, acuzaţi şi acuzatori, şi Poveşti de familie, un story despre violenţa care naşte violenţă – au fost prezentate la vremea lor şi nu voi reveni asupra lor. Aşa cum nu voi reveni asupra hiturilor stagiunii trecute: Ultima zi a tinereţii, Călătoriile lui Gulliver, Hedda Gabler, Două loturi sau D’ale noastre.

În festival a avut loc o premieră: Lear(a) în regia lui Andrei Şerban, la Sala Nouă a Teatrului Bulandra. În ciuda titlului feminizat (neinspirat), noua versiune a spectacolului nu explică/justifică distribuţia integral feminină, în schimb, ameliorează probleme existente în prima variantă. Durata se restrînge de la patru la două ore, decorul e funcţional, despovărat de butaforie inutilă, scenariul se clarifică, personajele se reduc, se renunţă la dubla/tripla distribuţie, interpretarea este admirabilă în totalitate, cu cîteva performanţe (Mariana Mihuţ, Ioana Pavelescu – o revenire spectaculoasă, Dorina Chiriac, Cosmina Stratan – pe filonul aceleiaşi inocenţe ca în După dealuri). Andrei Şerban creează un spectacol de idei în care personajele sînt categorii abstracte – autoritatea, demnitatea, răutatea, dragostea etc. – care funcţionează ca un mecanism perfect într-o poveste moralizatoare despre viaţă, moarte şi dragoste (temele esenţiale ale literaturii). Show-ul este auster, cumva didacticist, un discurs despre viaţă, dar fără viaţă.

Cu prima montare a unui text de Herta Müller, Teatrul German din Timişoara a riscat mult. Proza Hertei Müller are lirism, naraţiunea este fragmentată, urmăreşte gîndurile haotice, planurile sînt multiple, prin urmare este dificil de ales o formulă dramatică potrivită. Ţinuturile joase – regia Niky Wolcz – reuşeşte să combine funcţional teatrul cu filmul într-o frescă ce angrenează aproape întreaga trupă timişoreană, o orchestră şi artişti invitaţi, printre care doi copii (din păcate, într-un decor obositor de aglomerat). În timp ce teatralitatea păstrează latura narativă într-o succesiune alertă de scene-clip, pe video sînt revitalizate frînturi de memorie care se dezvoltă poetic, în liric sau grotesc. Eszter Tompa (Herta adultă) şi Mara Bugarin (Herta copil) povestesc cu luciditate despre geografia memoriei.

O altfel de memorie constituie subiectul piesei lui Thomas Bernhard, Înainte de pensionare (Teatrul Naţional Timişoara). Familia unui fost comandant de lagăr reflectă mentalul colectiv: lupta între imaginea glorioasă şi cea odioasă a nazismului. Regizorul Christian Papke pune, la propriu, personajele sub lupă. Decorul (Alois Gallé) este o cameră de interogatoriu, iar spectatorii sînt plasaţi în afara ei şi pot privi înăuntru prin oglindă, fără a fi văzuţi. Intruziunea în universul intim este legitimată de inculpatul însuşi: rămăşiţele mîndriei cuceritorului. Spectacolul se susţine paradigmatic, dar este monoton şi pe alocuri trenează.

Tot o intruziune într-un univers familial este şi Domnişoara Iulia (Teatrul Maghiar de Stat Cluj). Regizorul Felix Alexa mută povestea la bucătărie, printre cuţite şi coşuri cu mere. În mirosul de gulaş, Jean (Zsolt Bogdán, brutal, aproape malefic) şi Julia (Anikó Pethö, copila care se joacă cu focul) gustă din fructul oprit. Scăpătata familie a Iuliei şi originile aristocratice ale lui Jean sînt premisele unui discurs despre mezalianţă; în fapt, o luptă pentru putere care se duce cu satîrul şi merele ionatane muşcate cu furie. În ciuda senzualităţii din text, spectacolul rămîne rece, cerebral.

În Focusul dedicat lui Silviu Purcărete, am recuperat un spectacol ratat la premieră, tot al Teatrului Maghiar din Cluj, Gianni Schicchi de Puccini, ocazie să admir încă o dată magistralul talent al regizorului de a construi scene de grup cu personaje felliniene şi capacitatea actorilor maghiari de a face orice la nivel profesionist, inclusiv să cînte operă.

Finalul FNT, cu Insula după Gellu Naum, montată la Teatrul Naţional din Cluj de Ada Milea, un show colorat şi vesel, a adus elementul lipsă din festival: viaţa. E ceea ce face diferenţa între discursuri dramatice teoretice şi spectacol. Salut apariţia Ghidului Routledge de teatru şi performance de Paul Allain şi Jen Harvie (Editura Nemira), un instrument necesar în înţelegerea conceptelor teatrale contemporane, cu informaţii esenţiale despre artiştii şi evenimentele marcante ale secolului al XX-lea.

Sper că anul viitor, cuvîntul „naţional“ din titulatura FNT nu va mai fi sinonim doar cu „consacrat“. Tot naţionale sînt şi „nişă“, „independent“, „underground“, „social“, „tînăr“, „nou“. Şi „viu“.

Oana Stoica este critic de teatru. 

Foto: M. Ştefănescu, S. Popescu, I. Biro

Mai multe