Critica eroului pur

● Visînd viitorul, regia: Marco Layera, scenariul: La Re-sentida, scenografia: Pablo de la Fuente, video: Karl Heinz Sateler, muzica: Marcello Martínez, cu: Rodolfo Pulgar, Carolina Palacios, Carolina de la Maza, Benjamín Westfall, Benjamín Cortés, Pedro Muñoz, Sebastián Squella, Vladimir Petre / Diandru Stoica la FITS 2015.  

De cîţiva ani, Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu dezvoltă, încă timid, o componentă de teatru politic. Nu este o direcţie constantă în arhitectura festivalului, dar sînt invitate spectacole suficient de incitante încît demersul să fie cel puţin observabil (de către critici şi artişti preocupaţi de performativitatea socialului, mai puţin de către spectatorul nespecializat, lucru care are de-a face cu lipsa de educaţie culturală autohtonă care claustrează gustul publicului în tipare rigide: spectacole despre „frumos şi adevăr“, deşi frumosul şi adevărul s-au tot reconceptualizat, iar teatrul îşi modifică des limbajele performative). Spectacolele, cele mai multe străine, sînt polemice, propun viziuni îndrăzneţe asupra istoriei recente sau chestionări inconfortabile ale prezentului care, vrînd-nevrînd, se conectează şi la realitatea locală. Ediţia din acest an a FITS a avut invitat un spectacol chilian care a făcut vîlvă la Avignon în 2014 şi prin alte festivaluri, lăsînd în urmă dîre de „disconfort“ şi „iritare“ (cum scrie în cronici). 

un text semnat colectiv (La Re-sentida) în regia lui Marco Layera, investighează un trecut necunoscut direct de autori. Spectacolul este o formă de detaşare de icon-urile generaţiei anterioare, de de-eroizare a unor figuri istorice devenite repere pentru a face loc propriilor valori, exorcizează o adulaţie pe care trecerea timpului a amplificat-o aproape religios. Un spectacol ireverenţios, frust, fără limite vizuale sau de limbaj. Şi totuşi, nu am simţit nimic impertinent în acest spectacol, căci teatrul politic este prin definiţie incomod, scormonitor, provocator, altfel nu are sens (sau este propagandă). 

Ceea ce pare că deranjează la spectacolul chilian este jocul cu imaginea eroului naţional, fostul preşedinte Salvador Allende. Un joc care nu presupune demolarea mitului, ci ajustarea lui la realitate. La Re-sentida chestionează motivaţiile politicii socialiste a lui Allende şi pune la îndoială unele dintre deciziile sale într-o utopie care „rescrie“ istoria. La 11 septembrie 1973, preşedintele Allende, autor al unor reforme sociale (imobiliare, în sănătate şi agricultură), artizan al naţionalizării şi colectivizării, aflat într-un conflict deschis cu Parlamentul, armata şi clasa de mijloc (proprietari expropriaţi şi oameni de afaceri), sub embargou economic din partea SUA, citeşte la radio un mesaj adresat naţiunii (un testament marxist în care anunţă că nu demisionează) şi se sinucide cîteva minute mai tîrziu, lăsînd drum liber loviturii de stat a generalului Augusto Pinochet, care instaurează dictatura militară, cu tot cu teroarea şi sărăcia aferente, pînă în 1990.  Puciul militar a fost susţinut de SUA, care pompaseră deja bani în campaniile anti-Allende (americanii nu erau încîntaţi de un nou preşedinte comunist aproape de Fidel Castro). Declasificarea unor documente CIA în ultimii ani a arătat implicarea americanilor în atacul împotriva lui Allende, iar asupra morţii acestuia, dar şi a poetului Pablo Neruda (susţinător al lui Allende şi decedat la cîteva zile după lovitura lui Pinochet) planează suspiciuni de crimă, deşi experţii oficiali infirmă această ipoteză. Momentul ultimului discurs (în spectacol, mutat de la radio la TV) al lui Allende este intens speculat de regizorul Marco Layera. Allende-personajul este înconjurat de consilieri – de imagine, de politică externă şi scriitori de discursuri, oameni care „fabrică“ mituri – care îl manipulează şi îl „ambalează“ ca pe o marfă în încercarea de a modifica discursul şi, odată cu el, istoria. Variantele de discurs devin groteşti, inclusiv una cu un frigider pe post de tribună şi cu o sticlă de cola în loc de microfon (aluzie la consumismul capitalist), preşedintele are ca sosie o maimuţă, personaje-marionete avertizează asupra carnagiului ce se va produce şi îi cer demisia. Dar Allende, o păpuşă secătuită, personaj de ceară, lipsit de expresie, vigoare şi voinţă personală, refuză. Un refuz care a costat Chile 17 ani de dictatură. Ar fi schimbat demisia lui istoria?

În spectacolul lui Marco Layera, toate posibilele istorii sînt simbolice, precum conversaţia telefonică dintre Allende şi Nixon, în care preşedintele chilian spune cu hotărîre „noi sîntem diferiţi“ şi îl flituieşte pe cel american (eroul naţional împotriva agresiunii capitaliste, situaţie cunoscută şi la noi). Dar spectacolul nu rămîne într-o utopie istorică, ci se racordează la prezent. Două momente sînt semnificative. Unul este al consilierilor, surprinşi în plină defecaţie şi sinceritate politică, ultima (poate şi prima) datorată consumului de cocaină. Sinceritatea se îndreaptă ca o armă împotriva unor actanţi ai spaţiului public, inclusiv Papa Francisc (în original, este vorba despre politicieni şi clerici chilieni), „demascaţi“ în posturi perverse fizic care trădează o perversitate psihologică. Al doilea moment este prezentarea lui Roberto, un tînăr sărac, care prilejuieşte un rechizitoriu dur pe care o actriţă îl face publicului: cît cheltuieşti aiurea în timp ce acela de lîngă tine moare de foame? Momentul este profund inconfortabil (include nuditate şi o ofertă, incomod de reală, de sex oral pentru un spectator, moartea tînărului lovit de un glonţ rătăcit – şi întrupat – şi comercializarea suferinţei mamei acestuia la TV), făcînd abstracţie de faptul că, deşi este „jucată“ ca o improvizaţie, scena este pregătită minuţios (supratitrarea „trădează“ pregătirea). Acest moment intervine în timp ce preşedintele, degradat fizic şi psihic, doarme, deşi naţiunea fierbe. Somnul preşedintelui naşte monştri. Apoi, spectacolul pune o altă problemă: oare reformele socialiste ale lui Allende nu au fost, cumva, generate de viziunea utopică a unui latifundiar care dorea să creeze paradisul? Cu alte cuvinte, la mijloc ar fi orgoliul, vizibil inclusiv la ieşirea din „scenă“ a preşedintelui, menită să îi asigure posteritatea, nu să salveze poporul. 

La Sibiu, publicul a fost parţial încîntat de spectacol, parţial indiferent, iar critica aproape nu l-a remarcat. Cu o estetică postmodernă, nonnarativă, ruperi de convenţie, (auto)ironie, inclusiv muzicală, şi pasaje poetice, agresiv şi obscen, spectacolul rămîne dificil de receptat în România, unde lipsa de informare şi de gîndire critică produce un public amorf. Chilienii pun problema icon-urilor, iar noi ne confruntăm cu imagini stereotipe ale unor politicieni de dată relativ recentă, de la Antonescu la Ceauşescu. Subiectul ar fi putut atinge spectatorul, măcar din punctul ăsta de vedere. 

Un gînd după spectacol: viitorul este ameninţarea prezentului.  

Oana Stoica este critic de teatru. 

Foto: S. Marcovici