Crimă fără pedeapsă

● Crime – scenariul, regia: Nico Vaccari; scenografia: Robin Soutar; producător, consultant literar: Sînziana Koenig; cu: Oliver Longstaff, Angel Lopez-Silva, Theo St. Claire, Matthew Wenham, BÉZNĂ Theatre London.  

„În seara aceasta se va comite o crimă.“ Afişat pe o cortină de plastic care ascunde, ca o perdea de baie, o parte din spaţiul infim de la Unteatru, textul nu prefaţează vreun mister poliţist, ci un rechizitoriu politic. Crime este o demonstraţie inteligentă, dură, lipsită de patos, despre cruzimea asumată a capitalismului.

Spectacolul Teatrului BÉZNĂ din Londra a fost prezentat la Bucureşti în Zilele Teatrului Unteatru (25 iulie – 3 august). Şi aici ar fi de făcut o mică paranteză. Unteatru este unul dintre cele mai puternice spaţii independente apărute în ultimii ani. Teatru de repertoriu cu un spaţiu foarte mic şi o direcţie ce vizează dramaturgie modernă şi contemporană, în spectacole bazate esenţial pe actor, Unteatru este atipic pentru scena neoficială bucureşteană. Cei patru ani de la înfiinţare, cu succesele lor (cuantificabile – premii, festivaluri, cronici – şi nu numai) se datorează Andreei şi lui Andrei Grosu, care se încăpăţînează să-şi afirme practic ideile despre teatru şi să fie, în acelaşi timp, deschişi la propunerile (inclusiv diferite de viziunile lor) altor regizori. La cei patru ani ai săi, Unteatru este un spaţiu viu şi viabil, premise esenţiale pentru o existenţă durabilă.

Revenind la Crime, spectacolul, produs de o companie londoneză, este o formă de discurs performativ cu caracter politic. Cu două coperţi şi o antidemonstraţie la mijloc, Crime este un construct hegelian cu un conţinut brechtian (teatru epic cu temă social-politică). Milton Friedman, analistul economic, apărătorul şi promotorul pieţei libere, cîştigător al premiului Nobel în 1976, ţine un discurs despre „lăcomia“ societăţii, nu a corporaţiilor, ci a muncitorilor, care încetinesc creşterea profitului şi atentează astfel la bunăstarea generală. Acest discurs se repetă la final, dar miezul spectacolului schimbă complet perspectiva asupra sa. Scenariul lui Nico Vaccari operează un mixaj dinamic de scene scurte, seci, prin care se pătrunde în intimitatea acestor „agresori“ ai societăţii de consum, oameni la limita supravieţuirii din Anglia anilor 1991 – ’93. Crima pentru o bucată de pîine nu este eradicată; dimpotrivă, devine riscul „celui mai bun sistem economic“. Subintitulat „un răspuns la Crimă şi pedeapsă de F.M. Dostoievski“, spectacolul conţine cîteva scene din roman – vizitele lui Raskolnikov la camătăreasă, inclusiv asasinatul –, care se dovedesc perfect viabile astăzi şi încadrabile într-o serie: prostituţie infantilă, afaceri mafiote, viol, sinucidere. Toate au legătură directă cu foamea, într-un oraş european, supercivilizat şi dezvoltat economic. Riguros jucate, fără pic de falsitate şi, în acelaşi timp, ostentativ teatrale, aceste scene se constituie într-o serie de argumente împotriva discursului lui Milton Friedman (excelent interpretat de Oliver Longstaff, care stăpîneşte o tehnică filmică, reuşind să exprime mult, deşi face puţin). În fapt, se demonstrează lipsa de umanitate a capitalismului care, în goana după profit, sacrifică oamenii. Aflat în haos, sistemul economic capătă accente extreme: concurenţa, piaţa liberă, cîştigul devin virulente şi se transformă în lupta acerbă pentru profit, obsesia acumulării, dependenţa de consum, corupţie şi practici neloiale pe piaţă. Riscurile economiei – şomajul, sărăcia – sînt suportate doar de o parte a societăţii. Odată dezvăluită intimitatea acestor marginalizaţi („eroii“ ştirilor de la ora 5, muritorii de foame care devin infractori), se pătrunde şi în culisele sistemului. Utopia bunăstării generale – ca şi cea a egalităţii absolute – face victime. În acest context, reluarea discursului lui Milton Friedman arată cinismul artizanilor şi partizanilor sistemului care operează cu cifre, deşi ştiu că în spatele lor sînt oameni. Abrutizarea conştiinţei şi umanităţii se produce nu numai la beneficiarii capitalismului, ci şi la victimele lui: liniştea mamei care mănîncă, în timp ce copilul se prostituează pentru prima dată, liniştea copilului care se bucură, după abuz, de jucăria de la McDonald’s, primită în pachetul cu hrană care constituie plata, tricoul studentului care ezită să ucidă, pe care scrie „just do it“ etc.

În acest teatru narativ care foloseşte riguros detaşarea brechtiană, cu reprezentarea personajelor extrase din realitate ca nişte demonstraţii de comportament social, cei patru actori, toţi bărbaţi, joacă cu precizie şi flexibilitate mai multe personaje pe care le construiesc la vedere, reuşind să jongleze cu ele în micul spaţiu de la Unteatru. Intermezzo-urile muzicale live sînt variante personale ale unor hit-uri care capătă noi perspective, în contextul spectacolului: „Feeling Good“ cîntat de mama-peşte (Oliver Longstaff), „Rape Me“ al prostituatei-copil (Angel Lopez-Silva), „Everybody Knows“ pentru studentul asasin (Matthew Wenham), iar „16 Tons“ devine o doină urbană pentru sinucigaş (Theo St. Claire). Nico Vaccari a construit, cu mult curaj, un manifest politic pe o structură logică perversă, astfel încît din spectacol transpare potenţialul anarhist al unui discurs rece.

Crime nu intenţionează să prezinte soluţii, ci doar degradarea maladivă a lumii în care trăim şi efectele sale dezastruoase asupra umanităţii. Ceea ce acuză spectacolul este dezumanizarea generalizată a societăţii, adîncirea dezechilibrului social şi a disproporţiei între bogaţi şi săraci, canibalismul capitalismului, ca urmare a favorizării acumulării fără limite şi a dependenţei de consum şi, mai ales, acceptarea sărăciei extreme (şi implicit a crimelor comise pentru supravieţuire). Normalitatea mizeriei într-o societate a bunăstării – asta demonstrează Crime. Capitalismul îşi asumă acest dezastru social ca pe o parte firească a dezvoltării sale, nu îl neagă, dar nici nu îl afirmă şi, desigur, nici nu îl repară. Problemele sociale devin subiecte, adeseori cîştigătoare, doar în campaniile electorale. În restul timpului, ele sînt ca pubela cu gunoi a unui restaurant de lux: există, dar nu interesează pe nimeni.

Un viol, o crimă, o sinucidere, o mamă care îşi prostituează copilul sînt considerate inerente într-un sistem care funcţionează exclusiv pe criteriul profitului. Dialectica lui Hegel se poate aplica doar parţial: există o societate bolnavă (teza), reacţia de opoziţie (antiteza) este haotică şi încă slabă, schimbarea sistemului (sinteza) încă nu s-a produs. Spectacolul lui Nico Vaccari metaforizează cinic această realitate: o viziune (Friedman), demonstrarea consecinţelor sale nefaste, păstrarea viziunii.

În fiecare seară se comit crime. Raskolnikov ar fi ucis şi astăzi, nu pentru a-şi demonstra superioritatea, ci pentru pîine.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: S. Koenig, Uniteatru