Coșmar, Țipăt și Mozart
La Paris am putut vedea recent un tablou emblematic de care îmi amintesc din adolescență: Coșmarul lui Füssli. Mă confrunt acum cu mai multe versiuni al căror format diferă și suscită reacții distincte în ciuda similarității motivului: cel mai redus e cel mai intens. Cînd subiectul se dilată, își diminuează impactul. Ce vedem? Pe o canapea, o tînără fată. E alungită și corpul suplu i se dezvăluie grație unei rochii de voal transparent care, minim, îl protejează. În planul secund, două apariții enigmatice se detașează: un fel de maimuță demoniacă s-a instalat pe trupul fragil în timp ce, persistent, un cal privește scena fără a-și motiva explicit prezența. Coșmar pre- sau post-coitum? Leșinul fetei poate fi și o consecință a actului sexual împlinit, dar și consecința unei fantasme erotice care-i motivează abandonul. Coșmarul fascinează prin această incertitudine ce invită la interpretare pe un fond de compasiune, de tulburare, de enigmă nerezolvată. Protagonista pare să nu-și aparțină sieși, pare să fie prada unor forțe nocturne care-i agită și epuizează energiile. Ea le e prizonieră și se va constitui în figura reprezentativă a nopții fără repaus, a sexualității incerte, împlinită sau dorită. Füssli nu pictează o scenă erotică, ci o experiență mnemonică sau onirică. Fără cenzură, dăruire completă. Aceasta-i sursa coșmarului.
Goya, cîteva decenii mai tîrziu, va picta un tînăr cu capul așezat pe o masă, transportat într-o lume personală, ireală, agitată de apariții demonice, o lume unde „somnul rațiunii naște monștri”. Motivul „monstruosului” e și aici asociat replierii în sine, solitudinii ca experiență-limită, plonjeului în „irațional” ce invadează și detașează individul de rețeaua socială, de comunitate și de lume. Füssli și Goya dialoghează și atestă, pentru motive diferite, consecințele acestui refugiu extrem în opacitatea monologală lipsită de parteneri și surse externe de întrajutorare. Astfel se deschid porțile periculoase ale nopții fără bariere și centură de siguranță.
Văzînd, tot la Paris, expoziția Edward Munch, dialogul între opere se continuă și surprinde. Munch, asemeni lui Füssli, e autorul unei opere emblematice, adevărată concentrare a unei condiții și a unei suferințe extreme. Țipătul – prezent și el în variante diferite – rămîne indisociabil de Munch: țipăt solitar, țipătul unui personaj al cărui gest indică intensitatea experienței și panica resimțită, țipăt premonitoriu ca și cum eroul însingurat ar percepe tragediile ce aveau să se abată asupra Europei. Coșmarul e nocturn, Țipătul e diurn. Coșmarul se produce într-un spațiu privat, Țipătul într-un spațiu public, dar ambele sînt consecința unei solitudini exacerbate. Expresiile sale complementare. Solitudinea sau condiția ființei fără apărare. Prada puterilor interne sau externe, nu contează, de ele este asediată și devastată.
Coșmarul și Țipătul le-am revăzut zile de-a rîndul și ele au sfîrșit prin a-mi deveni dureros de familiare, constituindu-se chiar în referințe autobiografice alternative. Cînd trăiesc Coșmarul, cînd aud Țipătul, seară de seară războiul din Ucraina le actualizează și le transformă în realitate concretă, insuportabilă, și atunci revin la convingerea lui Goya: „Somnul rațiunii naște monștri”. Ca ai lui Hitler odinioară sau, azi, ai lui Putin. Aceasta-i relația triunghiulară în sînul căreia, în ultimele luni, am circulat somnambulic și panicat. Nu sînt singur și nici nu-mi asum acest orgoliu. Dimpotrivă, experiența e colectivă, egal împărtășită și dureros comună. Arta însă i-a dat, pentru mine, o lizibilitate explicită. Nu o artă a prezentului, ci una a trecutului care, din depărtări, iluminează prezentul și confirmă o persistență a extremelor care se ilustrează în asemenea opere memorabile. Füssli, Goya, Munch – aliații mei de azi.
Sfîșiat, mi-am căutat o consolare. Am găsit-o ascultînd Mozart seara, cînd nu eram la muzeu și nici nu mă duceam la teatru, soția fiindu-mi imobilizată acasă. În casă au răsunat sonate și concerte, dar mai cu seamă Flautul fermecat ce povestește dificultatea probelor la care sînt supuși protagoniștii. Lucian Pintilie a remarcat-o cînd, demult, mi-a spus: „Unul din colaboratorii lui Zarastro întreabă: «Și dacă mor?»” – probele deci nu sînt factice sau simplu simbolice, ci sînt probe periculoase. Ca acelea pe care le traversăm azi… Și, azi, doar Mozart, după Coșmar și Țipăt, mi-a redat încrederea într-o reușită finală. Victoria Flautului.
Mi-am amintit acum de iarna lui 1988, cînd Theodor Enescu, marele specialist în Luchian, și soția lui, la despărțirea după vizita la Muzeul Cluny, mi-a(u) spus: „Plecăm mîine la București, n-avem nimic acasă, nici căldură, nici mîncare. Dar îl avem pe Mozart”. Așa cum îl am eu acum. Dar, ca un ecou melancolic, am auzit, pe cînd vorbeam cu Andrei Șerban la telefon, muzica militară ce serba ziua de 22 decembrie 1989. Și, discret, un strop de speranță s-a manifestat. Căci, simbolic, parcă recunoșteam acordurile finale din Flautul fermecat.
P.S. Din lipsă de teatru, m-am retras în expoziții. Ca aceea a lui Kokoschka, mare pictor torturat care nu a produs vreo lucrare emblematică, dar care, privindu-l atent, mi-a revelat acea dispoziție a artiștilor de excepție care nu proiectează utopii, ci intuiesc viitorul imediat. În portretele sale din jurul anilor 1910 se resimt o neliniște și o panică maladive, mîinile sînt crispate și ochii fixați parcă spre catastrofa ce urma să se producă: Primul Război Mondial. Kokoschka nu-i pictează consecințele, ci îi intuiește traumele. El are premoniția sa funestă, el nu este un expresionist, ci un pre-expresionist. Și, fără consolare, el identifică simptomele tragediei ce avea să vină. Această aptitudine divinatorie nu e proprie decît geniilor devastate.
George Banu este critic de teatru. Cea mai recentă carte publicată: Obiecte rănite, Editura Nemira 2022.