Corpurile necunoscute ale oraşului

● Urban GIF Show, un spectacol de: Florin Fieroiu (concept), Vlaicu Golcea (muzică), Cristina Milea (scenografie), Elise Wilk (poeme urbane), Ioana Ilas Bodale și Mircea Ilas (video și grafică). Performeri: Nicoleta Lefter, Alexandra Mihaela Dancs, Paul Cimpoieru, Denis Bolborea, Simona Dabija, Vlaicu Golcea. Teatrelli.

La finalul anului trecut, coregraful Florin Fieroiu a creat un Urban GIF Show la Teatrelli, „un spațiu cultural interdisciplinar alternativ, dedicat artelor performative“, administrat de CreArT – Centrul de Creație, Artă și Tradiție (serviciu public aflat în subordinea Primăriei București). Spectacolul se înscrie printre creaţiile coregrafic-performative ale lui Fieroiu, care este cunoscut de ani buni mai degrabă ca autor al coregrafiei / mişcării de scenă în spectacole de teatru. Asta deşi, în tot acest timp, artistul a creat şi performance-uri, spectacole coregrafice, de autor, chiar în teatre. Producţia de acum pare să vină în continuarea uneia realizate în 2014 la Teatrul „Regina Maria“ din Oradea, Secvenţe şi profile, în care mişcarea funcţiona secvenţial, repetitiv şi în paralel, pe cîteva (trei sau patru) şiruri de performeri. Urban GIF Show aprofundează şi abstractizează şi mai mult structura secvenţială, repetitivă, cu fraze coregrafice (de fapt, doar grupuri de două-trei mişcări) reluate sistematic într-un interval scurt de timp, un minut, două, cu mici diferenţe obţinute prin adăugarea, modificarea sau renunţarea la unele mişcări. Aşa se coagulează o coregrafie de GIF-uri live, susţinută de patru performeri (Alexandra Mihaela Dancs, Paul Cimpoieru, Denis Bolborea, Simona Dabija) care explorează individual aceste cadre de mişcare, dar funcţionează împreună ca un ansamblu, fără a avea însă sincronicitate. Întreg spectacolul se raportează la GIF (Graphics Interchange Format), o scurtă imagine animată, purtătoare de mesaj (o hieroglifă mişcată) ce sintetizează comunicarea în mediul digital, dar nu se rezumă la atît.

Constructul coregrafic este parte dintr-o arhitectură performativă mai amplă, care cuprinde şi text, sonorităţi, video. Spectacolul este un poem urban „transcris“ ca performance şi/sau instalaţie performativă. Există argumente ca acest produs performativ să fie definit cu ambii termeni: de o parte, are o componentă spectaculară puternică, în care accentul cade pe performeri, astfel că s-ar putea numi performance, de cealaltă parte, este destulă mecanică aici, de la mecanica mişcărilor – performerii funcţionează ca un soft de operare pe computer, în interiorul unui cod redat nu matematic, ci corporal – la cea a conexiunilor între elemente (corp, sunet, imagine, cuvînt), şi ele numeroase, astfel încît structura pare a fi de instalaţie performativă în care corpul live este doar una dintre componente. Proiecţiile video (Ioana Bodale și Mircea Ilas), parte alb-negru şi cu tonuri cenuşii, dar fără să elimine complet culoarea, redau o perspectivă abstractă a oraşului, văzut de sus sau de la distanţă, cu focus pe cîte un detaliu de arhitectură sau recuzită metropolitană (de exemplu, cabluri sau acoperişuri de blocuri), mixate astfel încît să genereze starea melancolică a megapolisurilor, singurătatea în mulţime. Structura sălii de la Teatrelli, cu scenă înaltă, public frontal şi bar, a fost modificată astfel încît performerii dansează în spaţiul rezervat publicului, pe scenă se află actriţa Nicoleta Lefter, iar spectatorii stau pe trei laturi. Imaginile se proiectează în fundalul scenei, dar şi în zona de mişcare, pe corpurile dansatorilor, care sînt „absorbiţi“ de oraş. Interacţiunea dintre performerii live şi imaginile în mişcare formează tot un fel de GIF. Costumele create de Cristina Milea sînt casual, cu tuşe sofisticate, specifice locuitorilor urbani: un detaliu de toc sau vîrf de botină, culoarea vie a unui tricou, un costum-pantalon care parafrazează ţinuta office pentru femei etc.

Muzicianul Vlaicu Golcea asigură sonorităţile metalice, electronice, uneori agresive, alteori hipnotice ale marelui oraş. Vlaicu este prezent live în spectacol, aşezîndu-şi „tabăra“ în spaţiul barului, de unde livrează acest cocon auditiv, pulsaţiile metropolei, determinînd ritmul şi intensitatea mişcărilor fiecărui performer. Suspendată pe o latură a scenei, Nicoleta Lefter vine cu cealaltă amprentă sonoră, a cuvîntului, cu un poem (de data asta, în sens propriu) scris de Elise Wilk. Personaje multiple sînt urmărite în mişcările sau gîndurile lor, se intersectează fără să se atingă, ca într-un uriaş furnicar (cam asta este dinamica marilor oraşe). Toate aceste componente de spectacol (text, mişcare, muzică) sînt construite din particule mici, care însă nu funcţionează perfect separate una de alta, ci mai degrabă alunecă una în alta, se transformă, suferă un subtil proces de transfigurare. Textul are leitmotive (expresii precum „În altă parte din oraş“, dar şi modalităţile de prezentare a personajelor) şi o structură poetică, cu fraze lungi, singulare, care însă per ansamblu se subsumează unei minime naraţiuni. Muzica este o hemoragie de sunete şi pulsaţii, care se intensifică şi se liniştesc într-o sinusoidă sonoră. Iar performerii preiau în corp aceste două impulsuri sonore şi le transformă în mişcare. Este un jam session în care cele două „premise“ sonore determină „o concluzie“ performativă.

Dar explorat aşa, în amănunt, pe detalii de compoziţie şi structură, studiat ca o matrice performativă, cu rigoare matematică, spectacolul îşi poate pierde farmecul. Nu detaliile acestei ţesături complexe de cuvinte, sunete, imagini şi mişcări trebuie să ajungă la spectator, ci produsul integral, organic, capabil de seducţie dincolo de raţiune, emoţie şi afect, fascinant ca un narcotic care te absoarbe în lumea lui hipnotică. Şi dacă spectatorul se lasă captivat de acest tumult sincretic performativ, care materializează, prin medii diferite, natura poetic-atractiv-agresivă a marelui oraş (nenumit, dar Bucureştiul se insinuează ca „personaj“ principal), experienţa spectacolului poate fi minunată.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Andrei Gândac