Corpuri sonore
● ReVerbs de/cu: Özlem Alkiş şi Vlaicu Golcea; video: Andrei Gâţu; animaţie: Mihai Păcurar; producţie: Fundaţia „Gabriela Tudor“. Premieră în cadrul Festivalului „E-MOTIONAL Corpuri şi oraşe în mişcare“
„E-MOTIONAL Bodies & Cities“ este un proiect derulat de Cosmin Manolescu şi Ştefania Ferchedău. Rezumat de Cosmin Manolescu, proiectul a însemnat „Trei ani de lucru, şase ţări participante şi nouă oraşe, 18 rezidenţe coregrafice, 27 de burse de mobilitate, 13 burse «Gabriela Tudor», cinci rezidenţe de cercetare artistică la Dublin, Riga, Limassol, Londra şi Bucureşti, 15 spectacole prezentate în patru ţări, două ateliere de management cultural şi un Festivalul «E-MOTIONAL».“ Festivalul (12-14 aprilie), în coproducţie cu Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, s-a desfăşurat la ZonaD – Studio Paradis Serial şi Muzeul Naţional de Artă Contemporană.
La parterul MNAC dai de expoziţia lui Mircea Cantor, „Q.E.D.“ Asta după ce treci de controlul de la intrare, pe care doi domni în uniforme îl exercită cu o anume agresivitate, ca şi cum ai fi un infractor prins cu bomba în poşetă. Nu e prima dată cînd remarc stilul neprietenos cu care te întîmpină MNAC. Trag aer în piept şi trec de intrare, de expoziţia lui Cantor şi de drumul inconfortabil (pentru cineva care are rău de înălţime) cu liftul de sticlă pînă la etajul al treilea. Cine nu ştie, spaţiile de la MNAC sînt imense, din acelea în care poţi întoarce tancul rusesc (se spune asta şi despre actuala scenă mare a TNB – după renovare va fi mai mică, cel puţin aşa a promis conducerea teatrului). De această dată, spaţiul pare „îmbrăcat“. Prima instalaţie vizibilă, Corpuri şi oraşe în mişcare, are mai multe părţi. Una dintre ele pune în discuţie procesul de creaţie, teorii şi practici coregrafice, concepte şi contextualizări ale dansului. O serie de post-it-uri colorează un perete. Pe ele – note de lucru, planuri, dileme, interogaţii. Performance-ul ca un banc de lucru. O altă instalaţie e ca un cocon, o placentă uriaşă. Două încăperi cu băncuţe şi plasme. Rulează un video în care se întîmplă ceva, dar mă prinde muzica mai mult decît acţiunea sau textul. Cînd intri, dînd la o parte draperia care etanşeizează încăperea, ai senzaţia că sunetul creează spaţiul. Ca şi cum ai fi în interiorul unui corp şi acesta ar cînta. O altă instalaţie – Continuum body, a Bogdanei Pascal – analizează corpul orfan. Călătorul încearcă să se integreze în spaţii noi, să fie adoptat de oraşele prin care trece. „În mod figurat, a adopta înseamnă şi a îmbrăţişa“ – scrie Bogdana Pascal. Fotografiile ei sînt puse într-un tunel la capătul căruia, pe o plasmă, curge un video. Sînt peste tot imagini ale drumului (mers şi zbor) şi ale şederii. Mişcare şi static. Ca o îmbrăţişare. Frînturi de străinătate care se apropie, metropole care învăluie trupuri, corpuri pe stradă, integrîndu-se în oraş, topindu-se în peisaj.
Două echipe de artişti cercetează, în mai multe oraşe din diferite ţări, în ce mod corpul relaţionează cu oraşul. În Keep walking: Dublin/Limassol/Bucureşti, Mădălina Dan, Fearghus Ó Conchúir, Olga Zitluhina, Arianna Marcoulides şi Luke Pell fac o plimbare prin oraş. Trupurile lor, încremenite în stradă, se înşurubează în peisajul citadin. Spectacol lui Farid Fairuz, Realia (Bucureşti – Beirut), reface o identitate performativă din frînturi de identităţi imaginare. În (anti) aging, Mădălina Dan şi Mihaela Dancs văd corpul ca o arhivă, ca o istorie vie.
Reflecţii ale realităţii: corpuri, sunete, imagini
În ReVerbs (instalaţie performativă cu premiera în festival), compozitorul Vlaicu Golcea devine performer (actant, muzician, fotograf) alături de coregrafa Özlem Alkiş (Turcia). Siluetele lor negre se insinuează discret într-un spaţiu deschis. Piciorul ei bate în podea. La mînă – o brăţară cu clopoţei. Din fotografiile lui Vlaicu Golcea, proiectate pe perete şi afişate la polul opus, în materialitatea lor, prinse în cleşti de lemn pe o frînghie, ca într-un laborator fotografic, oraşul se vede absurd. Frame-uri de realitate dementă, melancolică. Copacul desfrunzit, ciuntit, cu coroana tăiată, în faţa unui bloc comunist degradat, cu ferestre goale, ca o sinistră prefigurare a morţii. Trei scaune de pînză în zăpadă, păstrînd urma unor prezenţe văratice. Indicatoarele stradale din Petroşani arată într-o direcţie Muzeul, Spitalul, Universitatea, doar Teatrul e în direcţia opusă. Anunţ lipit pe o uşă (gard?): „Vînd porci.“ Sec şi oarecum sinistru. Oraşul este un corp străin.
Corpul reverberează oraşul. Piciorul bate cu putere în podea, iar şi iar, ritmic. Pe încheietura mîinii ei sună brăţara. În vîrful pantofului lui zornăie nişte zdrăngănele. Relaxaţi, pun scaunele în diverse locuri din spaţiu şi se aşază. Mîinile ei pipăie aerul în căutarea unui punct de sprijin. Capul e dat pe spate. Trupul fără cap devine o notă muzicală. Corpul ei se contorsionează ritmic pe o şină de cale ferată suspendată. Pe o bancă într-un parc, corpul fără cap încearcă să dibuiască oraşul, se întinde ca o cheie pe portativ. Stinghiile de lemn ale spătarului băncii se lungesc (video: Andrei Gâţu, animaţie: Mihai Păcurar) şi corpul ei devine o notă muzicală (sol?). Corpurile cîntă în spaţiu, spaţiul reverberează. Toate compoziţiile lui Vlaicu Golcea sînt post factum, după ce au fost făcute înregistrările video cu Özlem Alkiş. Corpul naşte muzica, devine sonor, reflectă spaţiul. Performance-ul rulează in loop timp de două ore. Alternanţele video/performance live/foto au variaţii minimale. Gesturile se dezvoltă, sunetele se diversifică, dar instalaţia descoperă interdependenţa corp – spaţiu. Ca şi cum, în fiecare dimineaţă, cînd se trezeşte, corpul trebuie să sonorizeze spaţiul.
Ar fi cîte ceva de spus despre publicul român de artă contemporană, crispat încă, reticent la (inter)acţiune, chiar cînd aceasta este minimală. Deşi performativă, instalaţia era vizitabilă în sensul că expoziţia fotografică, rînduită frumos pe sfori, aştepta să fie vizionată. Spectatorul a rămas însă cuminte pe scaunele-pernă, în ciuda evidenţelor că spectacolul avea conexiune directă cu fotografiile (care ar fi trebuit văzute) şi că era jucat în buclă (şi permitea, astfel, deplasarea publicului prin spaţiu). Reticenţa spectatorului arată un anume grad de inconfort în preajma artistului, lăsat să performeze ca în teatrul clasic (deşi acolo sună telefoanele mobile sau se mai trezeşte cîte un spectator să ţină un monolog în timpul spectacolului, cum s-a întîmplat de curînd). Sper ca, în timp, spectatorul să se relaxeze şi să exploreze instalaţiile, chiar şi pe cele performative.
Seara, cînd plec de la MNAC, vîntul adie neprietenos. Şi totuşi, aud sunetele corpurilor care trec pe lîngă mine pe stradă.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: V. Golcea, D. Tănase