Corpuri fluide pentru concepte solide
● Mama. Interpreți/Dansatori: Eurudike De Beul, Maria Carolina Vieira, Marie Gyselbrecht, Brandon Lagaert, Hun-Mok Jung, Yi-Chun Liu, Simon Versnel, Charlotte Clamens. Regia şi coregrafia: Gabriela Carrizo; asistent regie şi dramaturg: Franck Chartier; decoruri: Amber Vandenhoeck, Peeping Tom; costume: Diane Fourdrignier, Kristof Van Hoorde, Peeping Tom; light design: Giacomo Gorini, Amber Vandenhoeck. Peeping Tom, Belgia. Festivalul Național de Teatru 2018.
În acest an, pare că spaţiul acordat spectacolelor de dans la Festivalul Naţional de Teatru a fost generos. Zic „pare“ pentru că, în realitate, nu au fost invitate mai multe spectacole decît în alţi ani, dar spectaculozitatea lor a impresionat, avînd un impact puternic asupra publicului. Una dintre companiile de top ale dansului contemporan european, Peeping Tom, a prezentat al doilea episod, Moeder/Mama, în coregrafia Gabrielei Carrizo, dintr-o trilogie deja celebră, dedicată familiei. Creat după primul spectacol din această serie, Father, coregrafia Franck Chartier, şi înaintea ultimului episod, Child, care va fi realizat anul viitor (de către cei doi coregrafi împreună căci, după cum spunea Gabriela Carrizo, „dacă Franck a făcut Tatăl şi eu Mama, Copilul îl vom face, probabil, împreună“), show-ul invitat la Bucureşti se concentrează pe ideea maternităţii. Mi se pare mai puţin importantă aici perspectiva dinspre mamă către copil şi mai mult cea dinspre copil către mamă, adică percepţia mamei în viziunea copilului. Nu este vorba despre o mamă anume, deşi impulsul iniţial pentru crearea acestui spectacol a fost moartea mamei Gabrielei Carrizo, dar coregrafa şi dramaturgul au dezvoltat un spectacol eclectic, bizar, cu surprinzătoare alunecări în straturi suprapuse de imaginar, cu alternanţe de planuri, genuri şi stiluri.
Spectacolul debutează cu agonia şi moartea mamei într-o rezervă de spital. Mama amnezică – a uitat cum să cînte la pian –, mama-spirit, mama la morgă, imagini materializate în decursul spectacolului, alcătuiesc nucleul dramatic. Peste şi printre aceste scene sînt intercalate alte ipostaze (generale) ale maternităţii precum mama care naşte, iar ţipetele ei dau startul hit-ului lui Janis Joplin, Cry, baby. Şi plecînd din acest punct, se poate vorbi despre un al treilea nivel introdus în spectacol, unul al ilarităţii, alcătuit dintr-o serie de naraţiuni suprarealiste, amuzante, chiar ireverenţioase, şi complet neaşteptate. Un mexican cîntînd la mandolină se alătură, din senin, unui duo de paznici de muzeu care urmăresc o potenţială hoaţă. Din senin, da, dar perfect coerent într-o logică în afara naraţiunii, o logică muzicală, căci cei doi paznici sînt susţinuţi, în urmărirea lor, de un fond sonor dinamic din care lipseşte exact linia melodică a mandolinei pentru a deveni un cîntec mexican. Spectacolul este integral construit în această paradigmă, a logicii imediatului, surprinzătoare tocmai pentru că lasă în spate firul narativ principal pentru a face loc unor neaşteptate conexiuni conjuncturale (asocieri de imagini, sunete, acţiuni etc.). Dar nu este doar atît.
Moeder/Mama este o arhivă de amintiri, acţiuni, stări, imagini şi sunete legate, vizibil sau abscons, de maternitate, de ideea de mamă. Pentru asta, spaţiul a fost gîndit ca un muzeu de familie în care tronează o pictură (icoană) a Madonei, mama universală. O sculptură umană, un tablou care înghite mîna vizitatorului, o inimă care sîngerează dintr-o pictură sînt exponate neconvenţionale ale memoriei afective. Naraţiunile construite în acest spaţiu sînt conectate la memoria familiei, dar apar şi fire separate precum dragostea dintre o femeie şi un tonomat de cafea. Universul familial de pe scenă, expus cu ironică şi stîngace sobrietate, este acvatic. Apa nu există fizic, ea este creată exclusiv din sunete, acesta fiind un alt nivel de excelenţă al spectacolului. Căci tot fondul sonor este remarcabil realizat, de la precizia cu care se suprapune mişcarea pe sunet pînă la inventivitatea audio. În acest spaţiu inundat de afecte şi amintiri, evoluţia dansatorilor este uluitoare, nu doar prin exactitatea şi ludicul mişcării – spectacolul este un amestec de dans, performance şi teatru –, ci şi prin performanţa acesteia. Dansul pe vîrfuri fără poante sau o serie de răsturnări consecutive din mers, cu obiect („un bebeluş“) în braţe, realizate aparent fără mare efort, au fost impresionante. Mama rămîne un spectacol fascinant prin complexitatea dramaturgiei, atît a celei de text, cît şi a celei coregrafice, prin modul de construcţie a unui univers interior eclectic care urmăreşte o naraţiune a memoriei, raţionale, afective şi profund subiective.
Spectacolul de închidere al FNT a fost un colaj cu patru piese de la Nederlands Dance Theater. Există o legătură între Peeping Tom şi NDT, prin coregraful Franck Chartier, dramaturgul spectacolului Moeder/Mama, care a realizat aici The Lost Room, spectacol premiat cu „Swan Most Impressive Dance Production 2016“ (dar care nu a făcut parte din colajul de la Bucureşti). Dintre cele patru piese prezentate în FNT, cea mai spectaculoasă, datorită teatralităţii şi inventivităţii mişcării, a fost The Statement, în coregrafia canadienei Crystal Pite. Spectacolul coregrafiază cuvintele şi tonurile, cu toată psihologia aferentă, dintr-o şedinţă „de criză“ într-o corporaţie. Discuţia în sine, inclusiv cu momentele de pauză în care se grupează forţele, se fac planuri şi se gîndesc strategii, este construită ca o piesă de teatru radiofonic, iar rolul dansatorilor este să o facă „vizibilă“. Şi ei fac asta cu flexibilitatea şi fluiditatea corporală neumană a personajelor de animaţie.
Selecţia spectacolelor străine din FNT 2018 s-a configurat în jurul a două elemente: negocierea folosirii tehnologiei pe scenă şi a integrării media în teatru, astfel încît acestea să fie elemente de construcţie ale discursului teatral şi nu mostre gratuite de divertisment, şi prezentarea unor arhitecturi dramaturgice complexe în care, împreună cu un text construit pe mai multe niveluri, se dezvoltă un spectacol, teatral şi coregrafic, omogen ca structură, concept şi estetică. Cred că este mult de învăţat de aici.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: Oleg Degtiarov