Corp, societate, protest – acţiunile performative ale lui Manuel Pelmuş

9 mai 2018   ARTE PERFORMATIVE

În 2013, lucrarea care a reprezentat România la Bienala de Artă de la Veneţia a generat reacţii în toată lumea, cu consecinţe directe în schimbarea paradigmei care gestionează relaţia dintre artele vizuale şi cele performative. O retrospectivă imaterială a Bienalei de la Veneţia, acţiune performativă continuă creată de Alexandra Pirici şi Manuel Pelmuş, recupera 100 de ani de istorie a expoziţiei prin reproducerea, cu ajutorul performerilor, a unora dintre lucrările expuse aici de-a lungul timpului. Demersul artistic crea spaţiu pentru o serie de chestionări precum relaţia dintre material şi imaterial, obiect şi fiinţă, spaţiu şi corp, economic şi artistic; era o arhivă performativă şi funcţiona ca o recuperare a memoriei şi o critică a monumentalismului. Retrospectiva imaterială… se alinia unei tendinţe care integra performance-ul în muzee „ca un cal troian“, menit să rechestioneze, prin corp, perspectivele asupra obiectului. Pirici şi Pelmuş au devenit unii dintre liderii noului val („new performance turn“) care analizează conexiunea dintre performance şi performanţa economică. Precaritatea performance-ului (resursa umană este cea mai ieftină) este folosită ca instrument de investigare a comercialului în artă.

Pirici şi Pelmuş au fost comisionaţi, împreună şi separat, să lucreze cu muzee şi expoziţii din toată lumea, de la Tate Modern din Londra şi Tate Liverpool (2016) la Ludwig Museum, Köln (2016), Off-Biennale Budapesta (2015 şi 2017), Kiev Biennale (2015), Centrul Pompidou, Paris (2014), Van Abbemuseum, Eindhoven (2014), Muzeul de Artă Modernă, Varşovia (2014) etc.

Cea mai recentă lucrare a lui Manuel Pelmuş a fost comisionată de Para Site, centru de artă contemporană din Hong Kong (curator: Cosmin Costinaş). Movements at an Exhibition (decembrie 2017 – februarie 2018) parafrazează titlul unei suite de pian a lui Modest Mussorgsky, Pictures at an Exhibition, care „traduce“ pictura în muzică, deci redă un mediu prin altul. Pelmuş face aproximativ acelaşi lucru, folosind mişcarea cu dublu sens, atît ca pe „o gramatică a dansului şi a coregrafiei, cît şi ca o reprezentare a protestelor sociale. Adică mişcare de dans şi mişcare socială“.

Movements at an Exhibition concentrează trei surse de documentare. Una vizează istoria performance-ului din regiune, tema iniţial propusă. O alta explorează muzica de protest, un tip de sonoritate care a însoţit şi a amprentat revoltele studenţilor din Taiwan în anii ’90 (Taiwan Noise Movement). O a treia componentă a performance-ului este protestul social, regional şi global, studiat prin prisma felului în care corpul ocupă spaţiul public. Lucrarea se bazează pe principiul selecţiei subiective (a surselor, a raportului între componente etc.) şi are forma unei acţiuni continue timp de patru ore cu patru performeri, care redau poziţii, sunete şi acţiuni ce funcţionează ca memorie, comentarii, analize şi conceptualizări privind funcţiile corpului la intersecţia dintre social şi artistic.

În timpul rezidenţei destinate cercetării, Pelmuş descoperă că subiectul permanent fierbinte în Hong Kong este cel al relaţiei cu China. „Generaţiile în vîrstă se gîndeau că nu prea au scăpare, China îşi va exercita influenţa şi va strînge robinetul de libertate, iar generaţia tînără participase deja la proteste precum Revoluţia umbrelelor (n.a. – protest împotriva impunerii de către China a candidaţilor în alegeri – 2014). Eu nu sînt din zonă, dar vin din Europa de Est şi ştiu cum e să ai o relaţie cu un Big Brother ca URSS, cu tendinţe expansioniste. Aşa că nu voiam să intru direct în politică, dar nici să o ignor.“

Sînt cîteva elemente pe care Manuel Pelmuş le generează prin această acţiune performativă. Unul ţine de poziţionarea corpului în spaţiu în timpul protestelor, modul în care unul devine mai mulţi. Unele proteste erau declanşate de o singură persoană care adopta o anume poziţie a corpului în spaţiul public. Apoi, această poziţie era preluată de alţii sau primului protestatar i se alăturau şi alţii. Mişcarea se transfera, îi contamina şi pe ceilalţi şi devenea o emblemă a revoltei. Patru fete, care se ţin de umeri şi de mijloc, stau faţă în faţă cu un cordon de poliţişti. Fotografia lor, din spate, este reprodusă în performance. „Aceste corpuri în poziţii recognoscibile sînt reinterpretate într-un spaţiu de expoziţie, într un context diferit, şi rămîneau acolo împreună, dar abstract, un fel de solidaritate reprezentată. Ce-i face pe oameni care au opinii diferite, background-uri diferite, care poate nici nu se plac, să se adune şi să stea împreună? Mi-am dat seama că există o alianţă cu corpuri de oriunde, un fel de a sta al corpului în spaţiu care provoacă tensiune.“ De aici a apărut ideea de formaţie în sens de grup organizat într-un tipar care devine recognoscibil şi capătă funcţie protestatară.

Un alt element definitoriu al performance-ului este embodiment (întruchiparea). Pornind de la un performance realizat de un artist local, care mergea în patru labe şi aduna boabe de porumb aruncate de vizitatori, ca reprezentare performativă a îngrijitorilor (oameni care fac curăţenie, o clasă socială poziţionată foarte jos), Pelmuş găseşte fotografii ale unui protest al acestora în care ei sînt aşezaţi într-o poziţie „de rugăciune“, întotdeauna în formaţie, pe diagonală, unul în spatele celuilalt. Artistul păstrează această formaţie ca secvenţă în acţiunea sa performativă.

În 1987, un grup de artişti a preluat o casă colonială, ulterior demolată, şi timp de trei zile a transformat-o într-un spaţiu hibrid (precum spaţiul în care l-am în­tîlnit pe Manuel Pelmuş: „Omnia“, fosta sală de şedinţă a Comitetului Central al PCR, viitor sediu al Centrului Naţional al Dansului) pentru o expoziţie performativă, Out of Context. Una dintre acţiuniunile expoziţionale a constat în mutarea integrală a apartamentului unui artist (Ronald Choi) în acea casă – „din cauza densităţii populaţiei, locuinţele sînt mici ca nişte capsule“ –, astfel că vizitatorii intrau într-un spaţiu public, dar găseau unul intim. Artistul îi primea în pat şi conversa cu ei. Secvenţa este reprodusă şi multiplicată cu mai mulţi performeri de către Pelmuş, în aceeaşi idee a explorării invidualului în raport cu multiplul („The One Becomes The Many“).

Ceea ce face Manuel Pelmuş este să remedieze acţiuni sociale şi performative, prin încarnare şi interpretare (embodiment/enactement), ca forme de reprezentare a funcţiilor sociale şi artistice ale corpului. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Manuel Pelmuş

Mai multe