Contractul marital

17 septembrie 2014   ARTE PERFORMATIVE

● Trădare, de Harold Pinter, regia: Sînziana Stoican, scenografia: Valentin Vîrlan, cu: Sabrina Iaschevici, Silviu Debu, Ionuţ Vişan. Teatrul Unteatru. 

Cînd scria piesa Trădare, în 1978, laureatul Premiului Nobel pentru literatură în 2005 Harold Pinter, căsătorit la acea vreme cu actriţa Vivien Merchant, avea deja experienţa unei aventuri extraconjugale de şapte ani cu prezentatoarea de televiziune Joan Bakewell, la rîndul ei căsătorită cu producătorul TV Michael Bakewell. Mai mult, se pare că avusese şi o relaţie de cîţiva ani cu Antonia Fraser, pentru care va divorţa în 1980 şi care-i va deveni a doua soţie. Dezvăluirile s-au făcut ulterior, în cărţile de memorii, declaraţiile şi interviurile personajelor implicate (de exemplu, în 2011, Joan Bakewell a scris un articol în The Telegraph, „My affair with Harold Pinter – and why we could not have kept it secret today“, prilejuit de o nouă premieră londoneză a piesei Trădare). Deci Harold Pinter cunoştea bine dramaturgia relaţiilor conjugale şi extraconjugale, riscul secretului şi modul în care funcţionează convenţiile sociale în societatea britanică (mă îndoiesc că asta ar fi valabil în altă parte). Parţial, Trădare este o piesă autobiografică despre adulter, dar lărgind puţin perspectiva, textul arată mecanismele de control într-o relaţie, ipocrizia aparenţelor (care se insinuează în cele mai apropiate şi sincere relaţii, de prietenie sau dragoste) şi modul în care un adulter de durată ajunge să semene, în rău mai mult decît în bine, cu un mariaj. Harold Pinter opune două lucruri aparent incompatibile şi demonstrează modul în care acestea au fuzionat în societatea britanică: adulterul cu presupusul său erotism, eminamente pasional, şi calmul englezesc, în spatele căruia s-ar ascunde frustări şi furie, dar a cărui eficienţă este impecabilă.

Cele patru personaje (dintre care unul absent) construiesc raporturi sociale, emoţionale şi sexuale complexe pe axa dragoste – prietenie – minciună. Între două cupluri prietene apare o relaţie subversivă între soţul dintr-o pereche şi soţia din cealaltă. Minciunile se ivesc pe rînd şi toată lumea ajunge să mintă pe toată lumea. Stereotipiile relaţiilor sociale din ultrapoliticoasa societate britanică ajung pînă în dormitor.

Blamate de biserică secole de-a rîndul, relaţiile extraconjugale se integrează astăzi – cel puţin la britanici – în zona acceptabilă din punct de vedere social, atîta timp cît sînt discrete. Ceea ce este blamat nu e aventura în sine, nici dacă aceasta este de durată, ci lipsa de discreţie la nivel social. Discuţiile dintre cei doi amanţi despre posibilitatea ca soţii lor să ştie despre relaţie denotă un anume tip de gîndire: a nu spune nimic despre aventura soţului este un comportament care intră în norma socială. Pinter nu emite judecăţi şi nu vrea să demonstreze nimic. Nici că societatea şi-a pierdut morala sau, dimpotrivă, s-a emancipat, nici că sîntem toţi nişte ipocriţi, sau că nu mai avem sentimente. Dramaturgul scrie despre convenţiile sociale în ceea ce priveşte dragostea, sexul şi căsătoria, într-o perioadă de explozie a libertăţii personale (anii ’68 – ’77). În 1978, revoluţia flower power lăsase urme în societatea occidentală, iar Beatles-ii cunoşteau un succes fulminant. De altfel, în articolul scris de Joan Bakewell apare contextul social al acelor vremuri, tradus în relaţia maritală: „Oamenii aveau propriile vieţi de trăit şi erau mai puţin dependenţi unii de alţii cînd era vorba de problemele vieţii de zi cu zi.“

Toate acestea se regăsesc în spectacolul Teatrului Unteatru (care pare a fi premiera naţională a textului, nu am găsit date despre o altă punere în scenă a piesei în România): rigiditatea convenţională, libertinajul flower power, jocurile sociale cu minciunile lor tolerate. Chiar şi Beatles-ii. Textul şi spectacolul se construiesc din replici şi pauze, cu didascaliile la vedere, astfel încît contează ce s-a spus, dar mai ales ce nu s-a spus, care era subtextul, ce crede personajul, ce ascunde sau ce omite (a ascunde presupune o intenţie, a omite se raliază unei norme sociale: „asta nu se spune“). Cu o cronologie inversă, de la final la început, de la antipatie la atracţie, structură care dezarhivează momentele esenţiale ale relaţiei şi punctele de trădare între parteneri, textul vorbeşte nu despre pasiune, ci despre minciună şi resorturile ei care duc la distrugere. Timpul are o maximă importanţă căci revelează o relaţie adulteră detaşată, care doar ab initio (într-un moment care conţine mult alcool) pare să fi fost pasională. Ce fac cei doi amanţi este să reproducă universurile casnice de acasă. Adulterul este o altă căsnicie.

Un decor teatralizat, de sitcom (Valentin Vîrlan) – cortine desenate rulate pe un stativ, un banner cu un citat din Yeats, prelungit ca un covor de scenă – şi Chelnerul, jucat ostentiv teatral de Emma, ca Arlechino din Commedia dell’ arte permit focusarea atenţiei pe personaje. Regizoarea Sînziana Stoican (şi autoarea traducerii) construieşte o arhitectură precisă cu pauze şi didascalii – aşa cum a făcut şi în spectacolul său de debut, O, ce zile frumoase de Samuel Beckett (tot cu Sabrina Iaschevici şi Ionuţ Vişan în distribuţie) –, care ia forma unui show (didascaliile spuse la microfon transformă personajele, pe rînd, în animatori).

Excelentă este Sabrina Iaschevici, o actriţă de mare rigoare, cu o inteligentă gradare a emoţiilor şi a lipsei lor. Ea conturează în Emma o femeie cu un nivel ridicat de educaţie, dar limitată erotic şi imaginativ. În relaţia adulterină, Emma se comportă ca o soţie – aduce faţa de masă din vacanţa petrecută cu soţul la Veneţia, găteşte şi poartă şorţ – pentru că este incapabilă să se sustragă acestei tipologii. Sabrina Iaschevici rezistă cu brio tentaţiei de a-şi face personajul mai dezinvolt decît l-a gîndit dramaturgul.

Ionuţ Vişan (Jerry) este un amant relaxat, superficial şi indiferent faţă de latura morală sau consecinţele practice ale relaţiei sale, pînă în momentul în care se teme că-şi va pierde prietenul. Vişan este aici prototipul bărbatului adulterin care nu vede dincolo de vîrful propriilor pantofi.

Interesant este Silviu Debu în rolul soţului Robert: sec, cinic, introvertit, controlează – şi îi place să o facă – viaţa celorlalţi. Digeră repede surpriza, îşi manageriază diplomatic furia şi foloseşte situaţia în favoarea sa (are şi el aventuri).

În Trădare, lucrurile nu iau o turnură tragică, nu moare nimeni, nu devine nimeni depresiv, nu îşi ratează nimeni viaţa. Aici e talentul lui Pinter, în revelarea acestei acceptabilităţi relaţionale care nu salvează nici căsnicia, nici iubirea. Rata divorţului nu a scăzut datorită mariajelor deschise (admise tacit), secretul unei bune relaţii nu a fost descoperit, cuplurile continuă să se despartă. Căsnicia e un contract, dar nu se ştie deocamdată cum poate el să aducă fericirea.

Oana Stoica este critic de teatru. 

Foto: A. Bulboacă

Mai multe