Cîteva reguli ale haosului
● O întîmplare ciudată cu un cîine la miezul nopții, după un roman de Mark Haddon; adaptarea: Simon Stephens; regia: Bobi Pricop; scenografia: Adrian Damian; costume: Liliana Cenean; Muzica: Alexei Ţurcan; Video: Dan Adrian Ionescu, Mizdan; Lighting design: Andrei Florea. Cu: Ciprian Nicula, Emilian Oprea, Carmen Ungureanu, Ana Ciontea, Rodica Ionescu. TNB.
Bobi Pricop este un regizor surprinzător, în ciuda vîrstei tinere. Este remarcat în 2011, cu spectacolul de licenţă, Jocuri în curtea din spate de Edna Mazya, preluat de Teatrul Act, şi apoi cu show-ul de la Teatrul Bulandra, Contra progresului de Esteve Soler (scenografia: Rodica Ştirbu). Ambele spectacole sînt austere vizual, folosind doar cîteva scaune care creează spaţii şi cîţiva actori care joacă multiple roluri. Din spectacolele sale ulterioare, cele două craiovene, Profu’ de religie (scenografie proprie) şi Iluzii (decor: Andreea Simona Negrilă), au scenografii ample, modulare, care păstrează însă simplitatea construcţiei. În Pisica verde (scenografie: Irina Moscu) de la Teatrul „Luceafărul“ din Iaşi, spaţiul de joc „înghite“ spectatorii, domină vizual şi reprezintă fundamentul conceptului artistic. Aici, decorul depăşeşte funcţionalul şi simplitatea, include tehnologia şi creează un univers folosind formula silent disco, care multiplică percepţiile asupra spaţiului şi narativităţii. Cîteva dintre aceste caracteristici se regăsesc şi în spectacolul de la TNB, O întîmplare ciudată cu un cîine la miezul nopţii: scenografia este barocă, dar funcţională, mizează pe tehnologie, creează un spaţiu interior al personajului principal şi stă la baza conceptului de spectacol. Pe acest parcurs de la simplitatea minimalistă la cea tehnologizată, regizorul a avut alături mai mulţi scenografi şi diferite bugete. De la Jocuri în curtea din spate, spectacol în scenografie proprie şi cu buget infim, vizualitatea lui Bobi Pricop s-a îmbogăţit, a devenit tot mai complexă şi evident, mai costisitoare. La O întîmplare… îl are partener pe Adrian Damian, un tînăr scenograf, remarcat în spectacolele lui Mihai Măniuţiu (Viaţa e vis, Vertij, Lecţia etc.) şi în Tihna lui Radu Afrim datorită amplelor sale construcţii scenice pline de invenţii funcţionale. Damian are aceeaşi atracţie spre tehnologie ca şi Pricop, astfel încît din prima lor colaborare a rezultat un spaţiu organizat din proiecţii video, jocul oglinzilor şi sunet, toate integrate organic într-un mecanism menit să exteriorizeze universul mental al unui adolescent cu sindrom Asperger (tulburare de tip autist care afectează interacţiunea socială şi comunicarea empatică, dar favorizează acumularea mecanică de informaţii). Romanul lui Mark Haddon, publicat în limba română la Editura Trei şi dramatizat de Simon Stephens, a mai fost montat de Vlad Massaci la Teatrul „Anton Pann“ din Rîmnicu Vîlcea, cu Vlad Bîrzanu în rolul principal.
Romanul arată din interior modul în care un adolescent cu autism înalt funcţional (care se poate integra în societate, deşi are disfuncţii în comunicare şi incapacitate de rezonare afectivă) îşi reprezintă lumea din jur. E un drum pe care Cristopher îl parcurge în dublu sens: pe de o parte, încearcă să organizeze haosul, să găsească sistemul după care funcţionează lumea, pe de altă parte, trebuie să intre în contact cu această lume formată din sisteme instabile (oamenii). Dacă matematica este uşoară pentru Cristopher, oamenii sînt de neînţeles. Plecînd de la uciderea unui cîine (titlul romanului şi cîteva replici trimit la una din povestirile cu Sherlock Holmes ale lui Arthur Conan Doyle, Silver Blaze), adolescentul imaginează un policier pentru că a rezolva un mister presupune o structură logică: amplasarea diverselor informaţii obţinute într-o imagine coerentă. Acesta este un sistem pe care el îl înţelege: are un fir logic şi un scop precis (aflarea adevărului). Cristopher se confruntă însă cu informaţii neaşteptate şi adevărul descoperit diferă profund de cel în căutarea căruia plecase, astfel că, în acest proces de maturizare, el experimentează dezamăgirea. Romanul lui Haddon pune problema a ce înseamnă să fii diferit în societatea contemporană (în condiţiile în care norma este un construct social şi fluctuează în funcţie de mentalităţile epocii şi locului). Perspectiva prezentată este însă a unei societăţi, cea occidentală, care a învăţat să respecte/accepte diferenţele, cea românească sau est-europeană ar fi fost mai dură (o profesoară de geografie din Botoşani, care este şi inspector şcolar, a făcut presiuni asupra profesorilor şi părinţilor elevilor din clasa în care învaţă copilul ei pentru a elimina din şcoală un coleg al acestuia cu sindrom Down. Motivul: îi este „scîrbă de el“. Cazul a ajuns, pe 8 februarie a.c., la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării).
Spectacolul prezintă lumea din punctele de vedere ale lui Cristopher, căci adolescentul cu sindrom Asperger are viziuni diferite în acelaşi timp asupra unei situaţii/persoane, ceea ce face ca Damian şi Pricop să folosească o scenografie complexă şi activă, cu oglinzi, proiecţii (video: Dan Adrian Ionescu & Mizdan) şi turnantă care permite prezentarea mai multor perspective concomitente, mişcarea în momente statice, o combinaţie fertilă între tehnologie, mecanisme şi actor la care se adaugă un univers sonor repetitiv, aproape matematic (muzica: Alexei Ţurcan). Mai multe personaje sînt jucate de cîţiva actori (adolescentul îşi imaginează lumea nouă cu componente din lumea veche, este felul lui de a se familiariza cu necunoscutul). Excelează Emilian Oprea, versatil în a figura modelele masculine, pozitive şi negative, din viaţa lui Cristopher. Centrul spectacolului este însă Ciprian Nicula, tînărul actor de la Rîmnicu Vîlcea care construieşte un Cristopher pe muchia dintre vulnerabilitate şi forţă, deopotrivă fragil şi puternic, mental şi emoţional, cu grija de a nu ilustra prea vizibil o „maladie“ a interiorului. Obsedat de sisteme logice, Cristopher învaţă cum să-şi exprime afecţiunea. Spectacolul lui Bobi Pricop este o minunată arhitectură tehnologică prin care se descoperă emoţia.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: M. Ştefănescu