Cîteva numere și cifre
Pentru că anul cel nou nu a apucat încă să se învechească – deşi, la viteza cu care, de la o vreme, circulă timpul, vacanţa de vară aproape că stă să vină – şi pentru că, în teatre, premierele din 2011 nu s-au delimitat încă în mod hotărît de reluările din 2010, profit de acest răgaz minim spre a mă mai ocupa puţin şi de treburile casei. Id est, în cazul de faţă, de spectacolele şi de întîmplările avînd contact cu scena dinăuntrul uriaşului edificiu care poartă numele oficial Teatrul Naţional „I.L. Caragiale“ din Bucureşti, dar pe care multă lume îl desemnează, în conversaţii, drept Teatrul Naţional. Scurt. Şi, dacă ne gîndim o clipă, normal, fiindcă o naţiune de-o fiinţă şi nedespărţită, cum afirmă bunii rrromâni că este naţiunea noastră, şi (mai ales) un stat naţional şi unitar (cum afirmă sfînta Constituţiune că... dar nu mai reiau povestea) ar trebui să aibă UN singur Teatru Naţional, iar nu între şase şi opt (sic! – merge şi sîc), aşa cum avem noi. Şi chiar acum îmi dau seama că, scris cu majuscule, modestul articol-nehotărît-numeral-cardinal un(u)(l) devine acronimul englezesc al Naţiunilor Unite, ceea ce, în speţă, e un frumos exemplu de ironie translingvistică activă. Teatrul Naţional, va să zică.
Anul acesta, Teatrul Naţional (Bucureşti) se va afla într-o situaţie deopotrivă de invidiat şi de speriat, întrucît gigantica operaţiune de reconfigurare a clădirii (adusă în starea actuală, să nu uităm, de viziunile arhitectonice ale lui Nicolae Ceauşescu), operaţiune finanţată din fonduri europene şi presupunînd nu o simplă cosmetizare, ci o refacere structurală a întregii suprafeţe construite, va trece de la stadiul de proiect la acela de... şantier. Printre altele, este vorba, de pildă, ca în locul unei săli pierdute (Sala Amfiteatru, adăugată, de-altminteri, ulterior edificiului iniţial) teatrul să cîştige altele două, absolut noi, să recîştige Sala Studio (actualul sediu al Operetei, a cărei clădire a căzut victimă, în anii ’80, viziunilor pomenite mai sus) şi să mai capete şi un spaţiu de joc în aer liber, pe acoperişul-terasă. Enumerate astfel, toate acestea sînt bune şi frumoase; ce va însemna practic această acţiune rămîne însă oarecum în ceaţă (ceaţa molozului!), ştiut fiind cum merg lucrurile pe la noi. Dar, indiferent ce se va întîmpla şi, mai ales, cît va dura întîmplarea, teatrul nu îşi va înceta activitatea. Şi, sperăm cu toţii, nu şi-o vor înceta nici mergătorii la teatru, al căror număr, în serile „pline“ (cînd la Naţional se joacă în toate cele patru săli existente acum), poate ajunge la peste o mie opt sute. Adică 1800. Adăugîndu-i pe actori, pe maşinişti, pe lucrătorii de la ateliere şi de la cabine, personalul de sală, de pază ş.a.m.d., cifra devine şi mai rotunjoară – este suma locuitorilor unui sat măricel, o masă de fiinţe adunate laolaltă pentru acelaşi scop şi a căror simplă evocare ar trebui să le dea de gîndit feluritelor personaje obscure din presa autohtonă ce şi-au luat confortabilul obicei de a trata „de sus“, cu ifose de revoluţionari culturali, tot ceea ce (se) face sau nu (se) face (la) Teatrul Naţional.
Iar (la) Teatrul Naţional chiar (se) face. Mai bine sau mai rău, ca pretutindeni pe planetă, dar (se) face. În primul rînd, spectacole. (Oricît ar părea de ciudat, nu toate teatrele din România se pot lăuda cu asta...) Şi nu puţine. Lunar, pe cele patru scene rulează peste patruzeci de titluri, dintre cele mai diferite ca provenienţă, tematică, stil, dimensiuni etc., pentru că, în primul rînd, aceasta este, prin definiţie, obligaţia unui teatru de repertoriu şi, în al doilea rînd, pentru că, tot prin definiţie (nescrisă, de astă dată, dar şi mai constrîngătoare), aceasta este treaba de căpetenie a unui director de teatru: să „dea de jucat“ tuturor actorilor din trupă sau, măcar, cît mai multora dintre ei. Iar cînd în trupă există peste optzeci (80) de actori angajaţi, fără a-i mai pune la socoteală, aşadar, pe colaboratorii constanţi (oameni care – mulţumită grijii statului-părinte – au fost obligaţi să iasă la pensie, uneori în plină putere de creaţie, după ce îşi lăsaseră ani de viaţă şi de sănătate sub reflectoarele Naţionalului) şi pe cei ocazionali, îşi poate oricine închipui, fără să fie neapărat specialist, că simpla programare a spectacolelor astfel încît distribuţiile să nu se „ciocnească“ ridică dificultăţi uneori insurmontabile. Dar încă să găseşti roluri potrivite (şi, eventual, principale...) pentru peste optzeci (80) de actori!
Întrucît – amintesc din nou, pentru risipirea posibilelor nelămuriri – şi eu lucrez „cu acte“ (dar, ca să fac un calambur specific, fără „scene“) înăuntrul acestui impozant conglomerat, nu am să emit observaţii privind calitatea unuia sau altuia dintre spectacole. Am să înşir doar, spre „punerea la curent“ a celor interesaţi, titlurile care au apărut pe afişul TNB între sfîrşitul verii trecute şi începutul anului curent, adică titlurile celor mai recente premiere. Sala Mare: S-a sfîrşit cum a-nceput de Sean O’Casey (regia: Horaţiu Mălăele), Dineu cu proşti de Francis Weber (regia: Ion Caramitru); Sala Amfiteatru: Livada de vişini de A.P. Cehov (regia: Felix Alexa); Sala Atelier: Spitalul special de Iosif Naghiu (regia: Ştefan Iordănescu), Avalanşa de Tuncer Cücenoglu (regia: Radu Afrim); Sala 99: Scara pisicii de Katalin Thuróczy (regia: Irina Popescu-Boieru). Şi tac.
Alice Georgescu este critic de teatru.